Ecoul din oglindă

Și o auzi cum cade ca țeasta unui licurici pe podeaua unui pământ prea corupt de cenușă umană. Cum se așază liniștit, dar arzând cu putoarea unui fluture prăpădit de aripi prea grele. Cum a uitat de unde a plecat ca rostul să și-l spună într-o lume surdă. De părinți a uitat și pe muzica fragedă a limbii tale și a tuturor celorlalți ea s-a dus…

            E doar o primă literă dintr-o liră care arde din buricele degetelor unui muzician tâmpit de-un Eros consumat doar de o altă literă fără pereche. Lângă el mai plânge cineva. E o poetă căreia i s-a stins luceafărul năruit c-un fard prea demascant de-un popor prea nărod. Viersul ei e inversat în semnificație și pare turbat pentru mințile stafidite de-un uman neomenesc. Oglinda din colțul camerei e ciobită de-un vreasc al fostului dansator care locul nu și-l mai găsește pe scenă. Zace bietul sub pat, ferit de privirea-i desțelenită de normal. La geam un copil ține în poală o carte c-un zburător care nu mai crește. E un copil neîndoit de dorința unei existențe murdare într-un pântec de poetă și lacrimile unui balerin de stradă. El vrea să nu mai crească, dar cine să îl asculte…

            Iar praful se adună de prin toate cotloanele camerei obscure și se lasă peste tot, precum un blestem domol și neauzit de-o liră necontenită. Cupidon i-a înșelat pe toți. Cupidon e de vină. Nu a fost atent când i-a săgetat. Poate că era prea beat de sine atunci și a uitat chemarea Olimpului.

            A doua cade mai greu și se atârnă ca într-un ștreang de diavoli. Se cuibărește subtil și, arcuită, face dragoste cu prima. Se strâmbă pentru că-i a doua, dar râde ca un animal care se încolăcește în jurul victimei. A treia parcă e deja mai încleștată și începe să se contureze într-un păcat mai viu. Totul e îmbrăcat în dantelă neagră. Zgârie și acoperă un mort prea viu care-a sorbit prea mult din pocalul decadenței. Femeia citește, copilul plânge. Fereastra se deschide în armura vibrantă a oglinzii și balerinul pocit se ridică de pe tronul cel umil. Începe să-și miște ușor glezna care doare de otrava iadului. Dinții abia de rezistă luptei sale, dar nu renunță. Începe să tremure deodată cu vraja magicianului cu degete albe și sculptate. Nu îl vede nimeni, doar eu. Rezist privirii mele, dar mă înfior ca la marginea unui neant ademenitor.

            Am doar un ochi rămas în cap. Sunt un ciclop azvârlit din mitic și nu știe nimeni. M-am închis într-un tablou unde zac iubindu-se Adam cel impur și Eva cea mironosiță. Stau într-un ocean prea verde ca să uit că natura mea nu e și natura lor…sau poate…

            Balerinul plânge. Poeta cântă. Copilul e beat. Cartea a căzut în oglindă. Lira tot se prelinge. Eu mă mir. Cupidon e la geam, dar poartă în mâna-i o mână c-un sidef abrupt și un cuplu de sâni prea perfecți dintr-o femeie ruptă din brațele mării…E mama lui, Afrodita cea din nori pogorâtă. În spatele lor e tatăl său care tot păgân se uită la natura umană din camera cea aruncată la miezul vremii. Nimeni nu spune nimic. Fiecare își înghite slăbiciunea și mai varsă un gram de timp în paharul de plastic al infimilor din lăcașul încuiat cu o cheie prea grea și prea tulbure.

            Mai cade una…și încă una…și încă una. O suspensie. O cratimă. O voce. O picătură de sânge din fiecare. Pagina cărții se rupe. Copilul știe. Crește și nu vrea. Creionul e bucățit de dinții poetei îmbătrânite. Dansatorul își bea sângele decrepit din glezna înciudată și mânjește dantelele negre ale patului păcatului. Oglinda înțelege și reflectă. Lira soarbe, ascultă și troienește. Eu văd doar cu același ochi același adevăr relativ și dual.time-machine-1

            A mai căzut una. Sau chiar două. De fapt, trei. Toate deodată. Îngerii anormali de la fereastră se contopesc în sângele dantelei care crește în bucăți de creion înțelept. Venus e Marte, iar Afrodita e Ares într-un nestatornic Amor scăldat pe arhivele Cupidonului. Divinul devine uman, iar umanul se metamorfozează în sublim. Eu sunt doar un motan prea negru, care zgârie la atingere și nu vede decât c-un ochi prea verde. Sunt dantela cu miresme de purpură și cu o rapsodie pe care nimeni nu o mai aude. Sunt prea negru și nu mă mai oglindesc decât într-un searbăd efemer. Nu mai dansez cu nimeni pentru că nu mai am părinți. Nu știu dac-am avut cândva. Locuiesc într-un muzeu nevizitat de oameni. Sunt singura ființă de aici. Văd tot, aud tot, înțeleg tot, construiesc și năpăstuiesc tot. Eu sunt Cronos. Tu cine ești?

Advertisements

Temniță cu pereți de timp

            thumb-1920-84593Abia a avut timp să se machieze astăzi. Știa că arată îngrozitor. De săptămâni întregi lucra la proiectul ăsta. Fantome schimonosite o bântuiau noaptea de teamă că nu îl va termina. Începuse o idee, o întrerupsese, o reluase, o continuase, o ștersese, o remediase, îi refăcuse scheletul de atâtea ori în atâtea nopți. Se simțea Penelopa, care tot parcurgea același traseu al construirii de utopii, în speranța regăsirii unui Ulise bătut de flăcările aventurilor. În egală măsură, o străbătea flagelul unei maternități strâmbe, căci ea coordona proiectul și nu reușea să nască o idee sănătoasă și coerentă, demnă de a zâmbi frumos la public și la șeful cel veșnic cătrănit și nemulțumit.

            Nici nu știa dacă, în ceața de somn din genele-i violent rimelate, reușise să nimerească aceiași cercei sau dacă conturul buzelor ei chiar satisfăcea roșul tupeist al rujului aruncat prin geanta plină de hârțoage. Nu mai conștientiza trecerea vremii. Anotimpurile i se aruncau ca plebea la picioarele unei regine obtuză și decrepită. Visa doar proiect și succes. Părea că doar pentru paginile umplute cu cifre și coeficienți, PPT-uri și planșe viu colorate sufla pe pământ. Nu fusese niciodată așa. Întotdeauna ambițioasă și determinată, da. Indubitabil. De când exista muncise din greu. Știa ce voia în copilărie. În adolescență parcă și mai aprig o chinuia spuma laurilor profesionali. Dar acum…avea prea multe frământări. Picuri de oboseală îi toropeau ființa. De suflet nici să mai discutăm. Își hăituia efectiv părinții pe care doar îi întreba dacă-s bine, pe prieteni îi pusese pe lista de așteptare, iar de iubit ce să mai comentăm? Nu mai avea, căci preferase cariera. Nu îi mai păsa de sine, uitase și pe unde pusese abonamentul la sală. Nu mai conta pentru că și așa se hrănea doar cu răhățișuri comerciale și alerga încolo și încoace, ca un titirez avid de creativitate. Odată ajunsă la biroul de lucru, își sufleca mânecile și se apuca să fumeze…cu poftă. Drogul ăsta temporar o ajuta să gândească. Începuse să bea cam multicel, dar își spunea că e doar o impresie. Se simțea și ea geniu, ce naiba? Doar și Baudelaire o făcea. Mbine, franțuzoiul o ardea cu altfel de droguri, dar de alea se ferea, fiindcă îi era prea dragă viața…sau așa i se părea ei.

            timthumbHmm…viața? Așa trebuie să fie viața? Ups and downs all the time? Care ups și care downs? Ea lătra parcă la un down continuu, încercând să atingă up-ul cu proiectul ăsta al lu’ pește scofâlcit. Îi venea să fumeze iar, dar nu avea voie în biroul din clădirea impresionantă. Începuse să-și roadă o unghie de nervi. Își pregătise o scurtă prezentare a proiectului, dar s-o ia gaia că îi cam uitase esența. Atât o torturase proiectul cu pricina că aproape își palpa mintal sinapsele să nu o lase acum, în prag de criză. Rugăciuni nu mai știa și nici nu mai credea în puterea lor.

            Cu timpul, se apucase să creadă în propriile principii și să se asigure pe sine de limitele inteligenței cu care fusese dotată de sfânta natură. Se măritase de-a dreptul cu munca și se culca pe ascunziș cu timpul cel suprem și neîndurător. Halal amant, timpul ăsta! Era un sado-masochist cu o valoare inestimabilă! Niciun muritor nu s-ar fi putut măsura cu sceptrul erotic al timpului. Se gândea acum, pe ascuns, la copilărie și la acasă. Își mușcă buza rujată de parcă saliva la un tablou delicios și încântător prin culori de goliciune. Brusc, o lovi aripa trecutului, primenit cu stihii ale verdelui de iarbă parfumată, contorsionat cu haiduceală în gașcă de suflete tinere și bunătăți pregătite de mâini dibace. Voia să se mai simtă copilă, fără urmă de griji sau stresul unei promovări. Să nu aibă pe umeri povara timpului cernut cu sacul sau a ridurilor pronunțate de pe chip.

            În visarea ei, aruncă o privire asupra a ceea ce era afară. Un București gri și taciturn. Ea purta un roșu senzual, cu mătase ce îi lingea pieptul, o fustă neagră bine proporționată pe formele de femeie plină de ea, o pereche de stiletto ce o făceau mai înaltă, iar Bucureștiul ăsta se hlizea la ea ca la un circ provincial. Prea multe clădiri. Prea mult fum în ochi. Prea multă gălăgie în timpane și nimic în suflet. Prea mult nimic. Pentru ce? Un salariu în euro, o mașină mișto și o garsonieră decentă?

            Parcă nu o mai încăpeau hainele. Parcă nu mai avea aer. Parcă nu mai era ea. Ce dracu? O stare de încorsetare o apucase deodată. Nici la cel mai crunt examen nu fusese așa. Nici înainte de a-și pierde virginitatea nu avea asemenea spasme interioare. Se simțea prizonieră într-un haos monstruos. Se uită la secretara bossului și îi spune:

– Diana dragă, fă-mi o favoare, te rog!

– Mda?

– Spune-i șefului că eu mă eliberez!

Diana, o acritură blondă și cu ochelari de țoampă, nu pricepe ce vrea să spună și își vede de treabă.

Prizoniera își ia tolba cu săgețile matematice și o pornește în fugă pe scări. A preferat scările ca să nu mai aștepte liftul ăla puturos. Afară aceleași clădiri rigide, dar un vânt crâncen și un vacarm în cer. Ploua cu minunăție de stropi grași și reci.

“Shit! Mi-am uitat umbrela sus!”

Dansând cu LUPUL

Mă aflu la masa zeilor. Mă aflu aici și mă tem. Îmi colcăie sângele în vene și parcă mă sparge la fiecare cotitură de respirație. Zeii-s mari și înglodați în bijuterii care te orbesc. Ei grăiesc puternic și te simți și mai mic în fața lor. Zeii sorb nectar și înfulecă hălci de carne de om. Zeii nu dorm și sunt veșnic neobosiți în calea dreptății pe care doar ei o văd. Stau cu barda pe suflet și tu te închini la colț de masă să mai ai zile și pe viitor.

M-au închis într-o colivie minusculă că cică așa e politica. Nu ne abatem de la căile cele vesele și sfinte. Tu stai, te temi, asculți, mori încet ca să crești după. Mă gândeam doar ce fel de muzică voi asculta când mă vor elibera; printre ce brazi falnici sau uscați voi putea alerga; ce culori mă vor mângâia și cum voi străluci eu ca un soare, ca o lună sau ca o stea beată.

Mă dureau toate și devenisem parcă un nimic. Nu știu ce era mai chinuitor, că mă materializasem în totul lor sau în nimicul meu. Eram un haos total într-un tot dezmembrat. Mi se spărgeau fluturi de gânduri în diadema de-o purtam pe cap. Fierbea infecția cu larmă de kitsch în paleta ochilor mei. Drogurile pe care mi administraseră zeii ăștia mă făceau să vreau să zbor cu porumbei morți în rotirile lor.

Pâlpâiau niște lumini tulburi în camera cu colivia mea și mă puteam pierde într-o angoasă cu aer stricat. Sigur umblau păienjenii prin colțuri și se descentrau florile în unghiuri livide. Zeii nu aveau treabă că ei erau pe un piedestal ciobit deasupra scândurii unde eram eu aruncată. Le curgea nectarul printre dinții lor cei albi și se hlizeau unii la alții gândindu-se la carnea mea cea fragedă și savuroasă. Mintea mea era despuiată de tot. O singură imagine mai sălășluia neîntinată…tata. El îmi cânta la ureche cât de frumoasă sunt, câtă putere pot avea adâncită în mine și cât de mult îmi place să gust sângele altora. Tata zicea să-mi iau inima din mine, să o toc și să o reclădesc de fiecare dată când e încrâncenată. Tata știa să picteze…în mine și la ferestruici îmbibate cu lacrimi de iarnă. Bietul mă alerga când prostii făceam și cu frate-miu în tâmpenii o ardeam.

El mă punea să urc munți ca să cobor după, văi. Mă ridica pe umeri și mă legăna pe picioare. Mi-a pus tolba în spate și m-a trimis în lume să culeg amintiri. Bune și rele, dar mi-a zis așa: “Tăticule, tu ești mai puternică decât oricine pe lumea asta. Tu trebuie să fii mereu puternică și să răzbați. Tatăl tău e LUP. Fii și tu! Mușcă din oameni și arzi, tăticule, arzi precum o stea!”

Tatăl meu nu mai e. M-a lăsat să urlu la zeii ăștia imbecili, care cred că eu fac ce îmi dictează ei. Nu suntem în 1984 a lui Orwell. Zeii ăștia mă pot droga și mă pot tortura, dar eu sunt LUP și știu să urlu la ei. Știu să urlu la zei pentru că ZEUL meu m-a învățat cum să cânt în noapte și să strălucesc pe cer. Bătrânul meu m-a șlefuit din carne, mi-a turnat lavă în vene și m-a făcut regină, nu prințesă. Mi-a dat să beau sirop de brad și m-a sculptat adânc în timp. Mi-a zis că prințesele știu să fie doar delicate pe când reginele dorm în dantele, dar au un cuțit ascuțit sub perna de mătase. Tata a zis că privirile știu să ardă și să topească inimi în același timp. M-a educat să fiu muzică în surdină dulce și blestem pentru urechile neascultătoare. La firida insolitului m-a lăsat să citesc de toate ca să discern frumusețile de neant. Mi-a pus natura în palmă și m-a trimis pe câmpuri și dealuri ca să mă cațăr spre vârfuri de stânci și să întind mâinile către ceruri și să-mi dansez ritualul păgân. Mi-a lăsat câteva monede ca să mă descurc cu buzunarele goale și să câștig gânduri frumoase și calde. Mi-a atins obrazul cu degete lovite și strâmbe și m-a antrenat să inspir și să expir când simt că  mă lasă puterile. Mi-a lăsat comori în minte și mi-a spus să îmi ridic sufletul doar pentru cine merită. Scuturile să fie scuturi, armele pregătite și zâmbetul la locul lui indiferent de întuneric. Mi-a zis să luminez și să mă luminez. A zis să am răbdare că toate vin la vremea lor.

Ți-am zis că tatăl meu nu mai e, nu? Ți-am zis că zeii ăia abia-așteaptă să mă rupă în bucăți, nu? Ți-am zis că nu îmi pasă? Mă auzi când urlu la ei și la cer? Mă simți cum rod la colivia asta și îmi scuip sângele ca să nu mai aibă ei ce bea? Ți-am zis că eu nu știu să fiu cuminte? Tata a zis să fiu LUP. Tata m-a învățat să fiu unul aprig. Am umblat în haită ca să o conduc și să rămân singură. Eu știu să fiu LUP. Eu nu am zei. Am doar carnea mea, muzica vântului, bătaia lunii și pe ZEUL meu care doarme pe buricul norilor acum, dar respiră încă în mine.

P.S. Prețuiți-vă haita. Loviți timpul în creștet și urlați frumos.

 

 

Sculptăm normal în anormal

Mă așezasem într-un colț al camerei și priveam toată scena. Mi se părea drăguță. Motanul meu tărcat, Florică pe numele-i (era tradiție de familie ca toate patrupedele blănoase din categoria asta să fie numite Florica sau cu ă, după caz) se juca cu un șoarece. În mod normal, trebuia să-i sară la jugulară, dar m-am întrebat și eu „Ce mai e normal în zilele noastre?”26992657_1798133866877736_2460119647488034130_n

Mie mi se pare că anormalul e cam normal și nimic mai mult. Dacă ceva nu e puțin bizar, atunci nu se încadrează în societatea curentă. Motanului meu puțin îi păsa că șoarecele ăla îi e inamic. El părea chiar creativ în mișcări. Mă amuza. Mie nu îmi e teamă de șoareci. Îi ucideam cu sânge rece în copilărie, când plecam la vânătoare cu bro. Era pătulul nostru plin de ei. Ne distram și noi, dar eram și utili totodată.

„Al dracului, ce-ți pasă ție, băh Flo?”, îmi ziceam. El nici nu știe că abia mai am bani să-mi cumpăr de mâncare și, implicit, și lui. „Oare dacă i-aș spune asta, ar folosi șoarecele ăla pe post de hrană, nu de jucărie?” Se spune că pisicile îți simt energia și te ajută să treci mai ușor peste depresii and stuff. Probabil, nu prea știu. Eu mă declar iubitoare de pisici și mai mult nici că-mi pasă. Dacă mai au și rol curativ, cu atât mai mult le voi îndrăgi. Dar mă gândeam doar că motanului meu nu îi pasă de lipsa noastră de bani și el se tot joacă acolo. Pac, o lăbuță și încă una. Culmea, nici șoarecele nu pare atât de părăsit de puteri, bestia chiar răspunde la jovialitatea motanului meu.

Scena asta îmi amintește de bunică-mea, care ne tot îndemna să dormim după-amiaza. Ca orice tâmpiți de copii, noi refuzam. Eram copii, ce vrei? Dacă nu cunoști automatismele, atunci urmărește un copil din ăla normal, nu apatic. Tot ce vrea să facă e să se joace. Nu pe tabletă, să ne înțelegem. Pe vremea mea, nu exista așa ceva. Aveam doar o grădină mare, o poiană în care exploram, niște găini pe care le fugăream, o șleahtă de puștani cu care ne plăcea să ne înhăităm, copaci în care să ne cocoțăm, un coteț de porci unde făceam curat și poftă să ne alergăm bunicii când ne chinuiau cu somnul lor cel sacru. Logic că noi voiam să profităm de bucuria noastră de copii. Trebuia să mai înnodăm o poznă la șirul deja creat, nu?

Așa și cu ăștia doi de acum.

Ea zicea, noi încuviințam. Mergeam la somn, ne prefăceam că adormim și o tuleam iar la joacă. Se odihneau ăia bătrâni, nu noi. Ne odihneam și noi, doar că altfel. Nouă ne plăcea să dansăm cu viața. Acum, ca adulți, se pare că se joacă viața cu noi. O infamă, ce să mai?

Ca orice adult la început de viață, nu am bani. Bunicii s-au dus pe ale morții pustii, ai mei s-au despărțit cu trâmbițe și bro e plecat în lume. Am rămas doar cu motanul ăsta, care cică mă ajută să continui și să respir aer social. Am citit undeva că lumea e făcută să circule. Mda, precum banii. Unii fac trafic cu ei și alții nici nu au bani de pâine sau… mâncare pentru un motan idiot, care și-a uitat normalul. Cred că am uitat și eu cum trebuie să fiu normală. După o relație de 7 ani (cifră magică, aparent), am decis să nu mă mai mărit cu un om în care mi-am pus sufletul și am zis să mă reconstruiesc din rămășițe și să zbor ca o pasăre Phoenix. Am suferit muuuult, mi s-au uscat ochii, dar uite că încă respir. Să știi că am și reușit să îmi țes și niște amintiri. Noi! Cu mine și cu alți oameni. Unii au circulat, alții au rămas. Sunt sigură că vor mai apărea. Un lucru e cert, însă! Vechiul a rămas vechi și bine a făcut. Să nu crezi că sufăr încă! Neah! E doar un gând care trece așa cum trece și ăla că trebuie să mergi la muncă. Ce-a fost a fost! Mie îmi place să cred că cele trei Moire locuiesc în sertare diferite: trecut, prezent și viitor. Pe Moira din trecut o vizitez rar, dar numai când am nevoie să ascult muzica celorlalte două. E mai sănătos așa. Uite, ca acum. Am zis de copilărie și bunicii mei dragi. Îmi e dor de bătrânețea lor… sau poate de copilăria mea? Ar trebui să mai stau să mă uit la cei doi inamici și să cuget…

E totuși ciudat că niciunul dintre ăștia doi nu ripostează mai violent. Am auzit că tuturor ne place joaca. Sunt total de acord. E ca la început de relație, știi? Tatonarea aia dulce. Cu toții o facem și, deși uneori îți vine să-i dai celuilalt în cap că nu se prinde de sentimentele tale, mai puternic începi să ții la el/ea pentru că vezi cât e de dulce și te mai și sperii că s-ar putea să-i cazi în laț și să ai parte de cea mai mare iubire din viața ta sau de o altă boală de suflet… Eu mereu am crezut în dualitate. Ai două laturi (cel puțin) în tine. Una strălucește și alta te îmbârligă cu întuneric. Poate așa e la mine? Nu prea știu, dar eu mă consider pe buza normalului societății noastre. Oricum, nu îmi prea pasă. Știi cum e? Nu ne pasă de tine, noi doar judecăm! Haha! Noi să fim sănătoși și zdraveni încât să visăm la copilărie!

Trebuie să îmi fac ceva de mâncare că stomacul se cam răzvrătește. Am turnat prea mult alcool în mine azi-noapte. Probabil ca să uit de un trecut puțin mai recent. Moira trecutului încă sforăie și trebuia s-o mai las să hiberneze oleacă. Mie îmi place când facem colecție de amintiri. Într-un fel sunt masochistă, fiindcă îmi place să reparcurg istorii și să redevin melancolică. Eu zic că așa te mai șicanezi puțin pe tine și te mai șlefuiești ca să ajungi mai aproape de eul tău mai autentic. E o detașare și asta, nu? Și dacă îmi răspunzi, tot nu știu dacă te-aș asculta. Am observat că de la un timp nu prea mai țin cont de opinia oricui. Nu sunt infatuată, ci doar selectivă! Îți trebuie un grad de inteligență ca să mă determini să cred că ce spui tu e adevărat și chiar benefic pentru mine! Deja simt cum judeci ce-am zis eu. Hai să-ți explic! Eu vin cu un bagaj de experiențe, da? Am trecut prin lucruri. Tu poate nu. Sau poate da. Trebuie să vii cu argumente. Nu contează că tu poate ai o vârstă mai înaintată decât mine sau mai mulți bani în cont. Ideea e de trăire. Îmi place să cunosc oameni și să trec prin filtrul gândirii mele ce spui tu. Simt când cineva mă minte sau încearcă să mă joace în fantezie.

Așa o fi și cu motanul meu? Poate îi place prea mult șoarecele ăsta și nu se îndură să-i dea mai repede la jugulară. Mă rog, el se înțelege mai bine. Ar fi fost de un real ajutor dacă își procura singur de mâncare. Mai puteam să-mi cumpăr și eu o bere de banii ăia. Acum ce să zic? Poate și eu l-am obișnuit așa. Poate trebuie să-i arăt eu ce are de făcut? A dracului societate contemporană! Ne tot dă instrucțiuni și sfaturi despre trăit, dar nu ne și creează oportunități să o facem. Cu toții sunt specialiști, dar numai unii știu cu adevărat să și devină…

Prea mi-e foame! Ia să văd ce mai zace în frigi… La dracu’, e cam porno! Poate am noroc de-un interviu azi. Sunt prea multe semne deja și eu mă simt mai slabă cu un kilogram.

Deodată aud telefonul. E în dormitor. Era frate-miu. Vine și el la masă azi. Mișto! Alt semn! Când mă întorc, crimă și pedeapsă! Motanul s-a hotărât în cele din urmă… a devenit criminal! E mândru că și-a făcut datoria. Șoarecelui îi flutură coada, dar motanul meu nu prea știe ce are de făcut cu el în gură. O fi crezând, poate, că trebuie să mi-l dea mie să-l gătesc? Unele lucruri nu mai știu să fie normale în ziua de astăzi. Eh, bine mai miroase cafeaua mea și suav mă mai îmbălsămează soarele de azi! Florică, mamă, descurcă-te și singur!

http://www.revistadepovestiri.ro/sculptam-normal-in-anormal/

O validare de rang superior. O dedic tatei. Las și o melodie de suflet tot pentru el.

 

Te corup la întoarcere

Din vadul întunericului a apărut și tot în el a dispărut. Cu mantia unei nelegiuri pe umeri și cu zâmbet pervers pe buze divin de seducătoare și mincinos de modelate. Se intitula fără doar și poate pacostea sufletului feminin și durerea sinapselor avide de putere masculină. Doare să-ți amintești și doare la fel de mult să nu o faci. Doare să visezi și doare să regreți trecut. Arde în om patima greșelii, dar poate mai rău se adâncește în tortura neîncercării unui rău. Un rău dulce, dar până la urmă tot rău…

          Acum un an pictam amintiri de adolescenți tulburi, cu flăcări în zori și pat înfiorat de atingerile cu iz de furtună. Acum un an visam la trecut și nu mă bucuram de prezentul care acum a devenit el însuși un trecut. Un trecut care poate doare mai tare decât acel trecut. Dintr-un ochi de păianjen crăpat la ușa ta, râdeam cu hohote de-un tricou mototolit și un trandafir uscat într-o glastră prea colorată pentru negura casei tale. Depănam și cream. Depănam amintiri și cream amintiri. Pe primele cu mine, pe restul cu tine. La firida unei case vechi eu, tu și păcatul unui vis cu lupi, sânge și răni nedezmințite de suflete tari, care dureau încă…Era o nestăvilire a sunetelor neascultate, iar noi ne lingeam spasme pe corduri slinoase…

          Și totuși…nici acum nu știu. N-am înțeles sau nu am vrut să înțeleg. Poate mai degrabă a doua. Ai venit ca o furtună, m-ai făcut să mă port ca una și ai dispărut tot ca ea. “Te corup la întoarcere”, mi-ai spus, dar noi nu am prins nici măcar o vară împreună. Poate că mai repede ca o vară ai venit. Udă, veselă, timidă și scurtă. Nu ai stat mult la discuții și nu ai apucat să mă întrebi ce simt. Acea vară care nu se uită, ci se simte…intens după cum tu însuți spuneai. Nu mai sunt o furtună, nici tornadă nu am devenit între timp. Cred că m-am transformat într-o ploaie ușoară de vară, căreia îi lipsește muzica din nori. Cred că nu mai am piele, ci doar întinderi de mătase pe mine. Gândurile mi se scurg prin răchitișul din lumea mea și navighează acolo unde e interzis. Când a devenit pericolul a doua mea plăcere? Când? În trecut! Erai păstrat în cufărul cu asta-nu-se-spune, dar acum parcă nu mai spun, ci simt. O amintire care a rupt zăgazuri și a stilizat alte peisaje.

          Măi, tu pricepi că ai imaginat o creatoare de alte furtuni ce așteaptă mări nedezlănțuite? Măi străine, tu știi cât te cunosc eu pe tine? Cântăm același cântec și locuim în aceeași casă. Ascultăm în același timp Pink Floyd și adulmecăm parfum de stele sălbatice. Nu e nevoie să mă corupi, căci eu însămi sunt o coruptă. Acum aștept doar să mi se mai audă tocurile pe pavaj cuminte, cu picături de dimineți toride și palori de zâmbet că uneori fericirea vine în momente cu termen de valabilitate redusă și melodii ce nu țin o veșnicie…Nu îmi plac punctele de suspensie și, cu toate acestea, le folosesc destul de des în viața mea. Nu mi-au plăcut nici lacrimile de peste zi, dar adoram mânjirile din nopți jucăușe, cu brațe odinioară virgine.image.jpg

Auzi oare acum tu? Cântă greierii în poienițele de pe lângă casa mea. Se cern dimineți pe buzele mele și se alină vântul în frunzele din jur. Dansează norii pe ceruri șovăitoare și așteaptă o furtună din miez de vară verde…Ce zici, ne corupem?

https://www.youtube.com/watch?v=P7YMI39sObY

 

 

 

Ia loc în viața ta

Mă așez acolo unde mă simt eu cel mai confortabil. Îmi e aproape extraordinar. De ce, fie-mi iertate sfintele păcate, doar aproape? Poate că m-aș întreba și eu dacă cineva mi-ar furniza asemenea răspuns. Ei, până acum în acei scumpi ani ai vieții mele am învățat că mai bine nu analizezi până nu cercetezi. Aproape pentru că simplul meu confortabil e, de fapt, o tânără metaforă tremurândă în pulsații de verde și albastru firav.1

Măi, confortabilul meu se culege pe ramuri de maidan copilăresc, când eu mă ridicam cu pumni adolescentini în mijlocul găștii mele de flăcăi pofticioși de viață; adoarme în spărturi de natură pâlpâind de vară; corupe bâzâit de stele scurse pe tavane lipsite de tipare; sărută frunte murdară de muncă a mamei mele dărâmată de necazuri; ascultă sfat liniștit al tatălui meu, parte a lumii de dincolo; îmbrățișează cu nesaț putere de frate mai mic; jefuiește binefacere psihică din pagini de tulburări scriitoricești; se hrănește cu tinereți și veselie din băncile școlii; soarbe umanitate de pe drumuri și străzi zgâriate cu artă psihedelică; zburdă pe ritmuri de flăcări veselite; strălucește cu armuri de sunete ce pătrund în spirit și minte; moare și renaște în văi și umbre; se ridică și parcurge călătorii de miracole.

Îmi place să iau loc acolo unde doare și să mă ridic din stupi de fericire. A mea și a altora. Îmi place să zbor și să nu decad…prea mult. Îmi place uneori să freamăt, să cuget și să nu divulg secrete, dar mai mult îmi place să țip în visări acolo unde nu plătești comisioane către lumea comună. Îmi place să rup bilete doar la dus și să dansez cu fantome ale operațiilor pe gânduri. Îmi place să caut și să găsesc. Îmi place să mă așez pe tron și să ordon ce vreau. Îmi place să înșfac și să mă chem la veselie și râs. Știi ce-mi place pe scurt? Măi nene, MIE îmi place să TRĂIESC! MIE îmi place să mă uit în oglindă și să mă văd UMANĂ, să mă simt OM, să mă urc în tren și să fluture VIAȚA în părul meu.

https://www.youtube.com/watch?v=A8vXh3wD788

 

ÎnFIINȚAre

            Simt flecăreala petrecăreață de primăvară cum se izbește de pieptul meu și se culcușește cu o nerușinare cotropitoare autentică. Nu îmi e rău că doar nu am băut…sau poate doar cocktail-ul ăsta de senzații de început. Vremea asta e ca un incest al anului înfiorat pe buze de copaci și lacrimi de flori. Nu i se mai termină splendoarea.

            Am coborât în viteză scările parcului și admir ce îmi e dat să observ cu senzualitate. VIAȚA! În jurul meu colcăie VIAȚA! Ce să fie mai frumos de atât? O simt și în mine, nu numai în cei care nu se întorc din drumul lor spre viața lor normală. Ascult chemările de prin copacii răpciugoși încă și mă bucur laolaltă cu băieții de pe longboard-uri și fetele ce se hlizesc la paradele lor. Colind fluierele vântului împreună cu rațele ce tocmai se așază pe clopoțelul apei stinghere și mă leg și eu în creierii realității. Albastrul cel de sus se topește în mine precum o felină la pândă și mă acaparează și el. Deodată zăresc cârduri după cârduri sosind, chiuind și copleșind lumea cu aripile lor. Sosesc ACASĂ! Aduc aceeași viață. Mie niciodată nu mi-a plăcut iarna. Îmi miroase a moarte fiecare iarnă, însă ea, PRIMĂVARA, mă trezește din amorțire la fel ca îndrumările lui Octavian Paler. Le citesc și mă cobor în luciu la colțul ochilor.beautiful_spring_park-wide

            Mă aflu la răscruce de gânduri și se răscolesc în vidul sufletului meu. Îmi cer iertare de la familia mea că mă izolasem de ei, de la prieteni că mi-am vărsat necredința pe umerii lor, de la natură că am uitat cum se bea și se frământă în adâncurile mele, de la mine că m-am urât și m-am luptat să devin cine nu sunt…Mi-am iertat dușmanii că au vrut să mă schimbe în fel și chip, răufăcătorii că nu au știut să se apropie de mine și să mă cunoască îndeaproape, mi-am iertat greșelile și m-am iertat pe mine că nu am știut să mă ascult și să mă port cu mine. Mi-am iertat sufletul că a iubit și a suferit atât. Mi-am iertat degetul care a apăsat pe inimă ca să iubească și mai mult. Mi-am iertat singurătatea și mi-am uitat frustrările. Mi-am iertat morții că au plecat prea repede de lângă mine. Nu a fost vrerea lor și eu nu am înțeles atunci. L-am iertat și pe Dumnezeu când mi-a dat greu. M-am răzvrătit, dar știu că eu singură nu am fost niciodată. Greul îl ducem împreună. Eu și El…în primăvară și acasă…în viața care mă atinge și pe care eu, ca și ceilalți, o port pretutindeni.

https://www.youtube.com/watch?v=VyLY8YDWzrQ

Pastila de fericire

            Plutea pe nori de gânduri care ardeau. Privirea străpungea foaia de caiet unde scrisese cu verde pătrunzător tema: “Redactați un eseu de minimum o pagină cu tema FERICIRE”. Pfoai, dureri la nivelul superior și prea multe idei. Cum să îi dea de cap?

            DEX-ul zice clar și în puține cuvinte că tema eseului lui reprezintă o “stare de mulțumire sufletească intensă și deplină”. Hmm, i se părea că nu e atotcuprinzătoare definiția asta științifică, că e lipsită de sensibilitate și îndoielnică.images

             Fericirea asta e ca un vortex în care te pierzi și habar nu ai că ai intrat uneori. E ca un portal nevăzut, cu pilaștri de culori ce se scurg pe marginile tabloului și pe care, de teamă, nu îi atingi, căci asta ar însemna ruperea magiei. Fericirea cunoaște temporalitatea. Vine cu termen de validitate și de cele mai multe ori e scurt. De aceea, nu e eronat să afirmăm că fericirea asta se înrudește perfect cu momentul. La întrebări de genul “cum așa?” sau “de ce?” e simplu de răspuns.

            Să privim în trecutul oricăruia dintre noi. În primii ani de viață fluturele fericirii adormea lin pe stropul de carne cu care mamele noastre ne hrăneau. Era o stare inconștientă de plinătate, la capătul căreia atârna un zâmbet inocent și un somn sfânt. Apoi zburam pe frânturi de copilărie senină și aterizam pe ramurile unui copac în devenire. Pentru mine, ea va fi întotdeauna cea mai lăudabilă perioadă, fiindcă fericirea ei era stropșită cu conștientizare. Nu venea singură, ci cu larmă de alți copii, printre care și glasul fratelui meu iubit. Dar ca și înainte, era cusută de degetele osoase ale bătrânilor care astăzi își dorm sacralitatea și cu vuiet de nepăsare al boroboațelor.

            Deja următoarea etapă din scara timpului e petrecută cu ițe viu colorate, dar întrepătrunse critic de nuanțe de negru și gri. Poate fericirea asta venea cu o notă de trecere, o olimpiadă câștigată cu nopți de un alb înmuiat pe gene negre, un sărut dantelat pe buzele unui trecător, foșnetul unui apus de soare în chilia mării sau cine mai știe ce…Cert e că portalul se afundă într-o ceață și mai deasă odată cu fluența timpului. Omul începe să alerge după scripturi nescrise, uitând de propria-i efemeritate…

            Adolescentul, cu ochii pe buza unei ferestre ninsă de colindele anotimpurilor, își amintește la strigătul tatălui său că trebuie să-i ducă pastila de fericire a acestuia. “Hmm, ciudat”, își zice. “Fericirea mea e minusculă în comparație cu a lui și a multor altora. Fericirea lui stă într-o pastilă…unica șansă la viață. Bunica se întâlnea cu fericirea în brațele mele, iar eu o am în mine…fericirea mea mi se închină mie pentru că Îi mulțumesc lui Dumnezeu că eu azi exist, am existat și ieri și poate nici mâine nu am nevoie de o pastilă…de speranță”.

Amurg în glastră

            M-am gândit uneori să mă opresc. Variam în scindare și dezmăț de minte tulbure. Mă aruncam singură între moralitate și recviem trupesc. Enigmă totală, cu semne de întrebare pe ziduri în prăbușire.

            Dar eu…eu sunt mult prea mult pentru tine. Arta mea nu e pentru ochii tăi. Tu te adâncești în orbire concretă și te scalzi în artificii. M-ai privit doar printr-un ciob de sticlă pe când eu reprezint o oglindă veritabilă. Pari vizionar, dar eu spintec vrăji, frământ blesteme, adun metafore, pornesc războaie, născocesc pace, plutesc în derivă și recreez dinastii. Sunt prea mult pentru tine.good_vs_evil

            Te-am hrănit cu bucăți din mine, dar numai eu îmi cunosc adevăratul gust. Te-am lăsat să savurezi firimituri din trupul meu, dar eu numai mie îmi aparțin. Tu ai auzit doar un simplu vers din al meu cântec, dar în definitiv tot eu știu să mă ascult pe bârna sunetelor. Tu te-ai încălzit cu țărâne din partiția mea solară, însă doar eu sunt capabilă să-mi presar solzi celești pe întregul meu corp. Tu ești beat, eu nu.

            Tu știi să porți fumuri, dar eu aduc lumină. Tu ești străin și frumos pe când eu inspir, conspir și deconspir. Tu doar prefaci, dar eu știu să măsluiesc și să înnod realități cu vise. Sunt mult prea mult pentru tine. Tu cauți particule, însă eu însemn univers. Tu vrei doar un membru, dar nu uita că eul meu are un întreg teritoriu fizic. Tu vrei doar un peisaj din mintea mea, însă eu construiesc anotimpuri. Ești prea puțin și eu sunt mult prea mult pentru tine. Sunt mult prea flacără pentru cenușa ta. Ești surd în urletul meu. Ești prea simplu pentru ascuțișurile mele, prea senin pentru haosul meu indescifrabil.7d6fa43392684abc5141b6460156ca47

            Ești prea puțin pentru multul meu. Prea liniștit pentru furtuna ce m-a născut. Ești prea transparent pentru culorile zborurilor mele. Ești prea nesimțitor pentru fiorii ce în mine se zbat. Prea impur pentru puritatea mea. Ești defect, dar eu sunt mult mai defectă. Prea puțin pentru prea mult.

https://www.youtube.com/watch?v=RvnkAtWcKYg

 

UnII

true-love-gothic-lovers-wallpapersVreau să mă pierd pe buzele minții tale precum cuvintele care răsar din neantul sinapselor ce-ți aparțin.

Vreau să mă prăbușesc în căderi masive de frunze tomnatice pe pământul uitat de apele ploilor tale.

Vreau să strălucesc pe un cer de chihlimbar rafinat cu alb de vin din venele tale.

Vreau să urc creste și să cuceresc tot.

Vreau să nu pierd nimic din tine și să gust fiecare pată de gând creat de demiurgul tău interior.

Vreau să sfâșii tot ce te înfrigurează și nu te lasă să fii cine ești de fapt.

Vreau să arcuiesc săgeți otrăvite spre cei care îți smulg zâmbetul ce pe mine mă propulsează spre visări filate cu spasme de culori.

Vreau să mă agit când tu ai liniști prea netulburate.

Vreau să-ți fiu totul și nimicul.

Vreau să pulsez în vocile tuturor arhetipurilor tale.

Vreau să fiu primul început și ultimul sfârșit.

Vreau să-ți dăruiesc viața din fiecare viață a reîncarnărilor tale.

Vreau să-ți botez chipul cu șoapte de sărut divin și să te spăl de păcate.

Vreau să-ți fiu muzică pe ritm de miresme profane și să nu cunosc întreruperi.

Vreau să-ți fulger trupul și să te întunec cu gotismele privirilor mele drăcești.

Vreau să te port în zborurile angelice ale reveriilor mele convulsionare.

Vreau să devin amenințarea vulturilor care te ucid intern.

Vreau să mă preschimb în salvare și să ating culmi ale neundelor.

Vreau să îți anim demonii și să îi ucid pe rând cu idile din mine.

Vreau să persecut pereții  alveolelor tale cu infiltrații de niciodată și întotdeauna.

Vreau să înghit oglinda holocaustului ce reprezinți.

Vreau să te scap de purpuriul sângelui pervertit ca să ți-l pot perverti eu cu pârjolirea sufletului meu.

Vreau să te tratez cu sirop de nebunie și să te arunc în crevasa alienării extatice.

Vreau doar să ne pierdem și să ne regăsim…eu în tine și tu în mine…în aceleași blesteme ale vieții.

Noi doi suntem doar…la fel. Ne întrupăm din aceeași legendă a păsării Phoenix și murim în aceeași moarte. Iubim aceeași Biblie și divulgăm același diavol. Ne iluzionăm în aceeași realitate. Slăvim același pocal al decadenței și ne ascuțim ghearele în același lemn sfânt al divinației mistice. Spargem același prezent ca să reclădim trecut și să aromăm viitorul deja știut din ofilirile antice ale petalelor deja scurse.

Înmormântarea mea e nașterea ta, iar vecia ta motivează primul pas din dansul meu. Nu trebuie să vreau pentru că deja am….deja te-am avut, te am și MEREU te voi avea. A vrea înseamnă a avea și a avea înseamnă a fi. Eu am fost, sunt și voi fi TU.  

https://www.youtube.com/watch?v=P7YMI39sObY

Raza de întuneric

            Ambii erau copii ai umbrelor. Ea culesese un petic de amurg, iar el mantra nopții. Se contopeau cu picățelele de pe cer, dar răsăritul le aducea sfârșitul începutului. Același început mereu și mlove_pain_by_omeruysalereu. Fără crăpături în bastioanele beznei și fără continuare în miracolul vieții de 24 de ore.

– Știu că ușa e bine ferecată. Știu că dincolo de ea te adorm fiori sadici de gheață. Știu că acolo timpul nu mai e fluid, ci e gol pușcă și îți zâmbește cu torturi gotice. Știu că ai vrut să zbori pe petale în cădere. Știu că ai vrut să săruți aripi de mort. Știu că ți-ai dorit să devii un peisaj strâmb.

– Fabulezi! De unde știi tu lucrurile astea?

– Pentru că am fost acolo. Am trăit în menghina aia. Ți-am văzut cușca de la geam. Ai uitat să tragi draperia aia slinoasă și ponosită cu broderie de mătasea broaștei.

– Iar te afunzi în metafore. Ce cușcă? Nu sunt câine!

– Ți-ai dorit să fii! Și nu o dată, dragul meu! Știi prea bine ce reprezintă cușca aia. E sufletul tău. Oricât de arogant îți dorești să pari, tot îl ai și de el nu vei scăpa. Cu oricâte măști te-ai înțoli tu, el te urmărește. L-am văzut.

– Și? Cum arată?

– E un mare hău acolo. Se vrea o acrobație solară, dar seamănă, de fapt, cu tăcere de sticlă. E o muzică neauzită. girl-lips-blade-love-blood-painSufletul tău e surd. Pare o blasfemie de vise. Sădești surâsuri false și culegi temeri. Ai căzut din rai și acum bântui iadul, încercând să speli inocențe și mânjind dulceață feminină divină. Ești vis și coșmar. Vânezi bucurii temporare și savurezi aroma sângelui proaspăt. Ai uitat cum e să fii privit cu tăciuni volatili și sinceri. Fugi de tine și dansezi cu ielele despletite.

– Tu nu ai voie acolo. E interzis pentru tine!

– De ce?

– Îmi place nectarul ceresc, nu funinginea spălăcită. Stiloul e preferatul meu, dar nu și cuvintele. Mă mulțumesc cu oceanul, nu cu un lac. Vizez întreg universul, nu o picătură de terestru. Pentru tine trebuie să rămân un diavol frumos și atât. Nu e loc de îngeri în grădina mea.

 

Acel moment

            Parcurgem o rută nebănuită în viață. Se întâmplă de multe ori să declari suspinând că tu nu ai noroc. Devii poate invidios pe alții, bombardați cu șanse peste șanse. Și uite așa te macini în frustrare, căci tu, om simplu și incolor, nu guști din împlinirile lor. Care împliniri, frate? Bani, mașini, femei, bărbați, vacanțe? Astea numim noi împliniri? Câți dintre ei au meritat împlinirile astea? Câți au muncit zi și noapte pentru invidia simplilor? Câți și-au văzut părinții  sacrificându-și brumărioara de mâncare pentru odraslele lor? Câți nu au mers în vacanțe exotice și au învârtit roata timpului ca să-și depășească umila condiție de simplu?

            Acel moment se intitulează articolul ăsta. Dap! De ce? Pentru că eu am de ce și cui să mulțumesc! Nu am un speech de Oscar că nu îmi trebuie gloduri din alea aurite, ci vreau să fiu fericită cu mine însămi și cu liniște mentală. Sunt recunoscătoare (nu tot timpul, ce-i drept) în primul rând divinității că m-a lăsat pe pământ. Voi defini imediat ce înțeleg eu prin divinitate (clar nu pornește de la rădăcina digs34000-110413-fffg.jpgv/ă-divin/ă, cu conotații pițiponcești). Nu trebuia să exist, de fapt. Corect, am apărut și din greșeală, dar nu asta e ideea! Fusei sarcină cu risc. Da, risc de prăvălire pe șanțul morții. Meritam avortul din cauza unei hepatite nasoale pe care mama o avea atunci. Însă bieții mei părinți își doreau copilul așa că m-au și avut. Într-adevăr, cu niște injecții cu steroizi, care probabil mi-au afectat organismul, dar nu am avut probleme majore de sănătate. Poate doar la etajul superior, dar asta o știu cei care-mi sunt mai apropiați. Ah, insist să specific și că mulțumesc divinității și pentru ziua cu iz special de biruință pe care m-a pus s-o aleg. 23 aprilie! Ce să vrei mai mult? Am urlat cu sănătate în prima mea zi de viață, am petrecut cu poftă într-un salon ticsit cu masculi în devenire (pe scurt, eram singura puștoaică între nush câți băieți) și m-am mai născut și pe furtună, că d-aia sunt eu așa sucită în contradicții și opoziții! Triplu noroc, ce  să mai? Sănătate? Da! Atracție masculină din prima? Da! Ambient mișto în care să te naști? Da! Bonus? Există! Naște-te în zi sfântă!

            Mă plângeam unui coleg că eu nu am noroc, dar bietul m-a făcut să pricep că nu norocul material e important. I-am povestit rândurile alea de mai sus și m-a întrebat ce vreau mai mult. Așa e! Ce vreau mai mult? M-a lăsat divinitatea pe pământ ca să trăiesc, să mă bucur, să educ, să învăț, să transmit, să iubesc, să ofer și să primesc! Faci și bani, dar pentru asta trebuie să muncești! Oferă și vei primi, nu? La un moment dat și primitul ăla sub formă de gratuitate se va încheia. Și cu ce rămâi? La bătrânețe ce-ți vei aminti? Cum primeai pomană? Ai cules și tu o amintire? Ai recunoștință în tine? Da’ din aia pe bune? Să ai în primul rând pentru cine te-a lăsat pe lume și pentru cine a muncit să te creeze! Apoi mai vezi tu.

            Și ca să nu mă întind, ce înseamnă divinitate pentru mine? Nu sunt o bisericoasă de fel și probabil că voi deveni doar când oi umbla în baston că, deh, se va apropia momentul morții și devin pioasă! Eu sincer știu că cineva acolo sus chiar mă iubește. M-a iubit de la început și va continua să o facă, deoarece încerc din răsputeri să fiu un om bun. Vreau să fiu un om bun până la capăt. Există o forță mai presus de mintea și simțurile mele și ea are pentru mine o definiție mai degrabă panteistică decât religioasă. Mă voi afunda în metafore, căci îmi plac prea tare. Simt că Dumnezeu (sau grupul de zei antici, pe care îi ador pur și simplu) mă mângâie cu razele alea prea acide uneori, mă sărută cu vortexul vântului, îmi cântă noaptea pe cer și, mai ales, mă urmărește cu ochi protector de pe tavanul ăla cu tumult de albastru (my fav)!

            M-am întins, dar puteai citi printre rânduri. Să-mi fie cu iertare, dar am apucături de sălbatică pe câmpii! Rezumatul e următorul: nu alerga după fantome cu valută pe dinți și diamante pe lentile, ci aleargă după recunoștința că exiști. Știu! Viața mai e și jeg uneori, dar vei învăța să te cureți de el cu propriile puteri. Vei fi mai mândru la final!

P.S. Asta e doar prima mea mulțumire și cea mai importantă. Urmează altele, pentru ființe vii sau…nu.

Simfonia puterii

Nimeni nu știe ce se află cu adevărat în miezul unei alte persoane. Singura entitate capabilă de a desluși ițele unui asemenea labirint e însăși persoana în cauză. Un zâmbet? Cât e de senin? Cât de multe lucruri poate ascunde un simplu zâmbet urcat pe un chip aparent liniștit și o privire relativ ploștită? O visare? Ce e dincolo de ea? O emoție? Cât e ea de autentică? O înșiruire de cuvinte? Mărgăritare pure sau doar cuvinte insipide? Ce e dincolo? Unde-s cerul și pământul unei persoane? Unde-i prețul veritabil al oricăruia dintre noi?

 

Nu uita. Ești singur. Vii singur, trăiești singur, aduni momente singur, ți le lipești pe suflet, le săruți în tăcerile tale albe, pavezi drumurile cu pași de fluture alintat de crucile vântului, te îmbini cu darurile lumii, te automutilezi pentru cei din jur, sapi regrete în adâncurile ființei tale, îți cicatrizezi vulcanii de patos, te rotești pierdut în zăpăcelile propriilor frustrări, te acoperi de cenușă de stele, bei nectar topit în fericire, tunzi brusturii de ambrozie, te înalți pe piscuri de apoplexie sufletească, te încălzești în moleșeli sfioase și apoi adormi pe leagăn de sfinte curcubeie ale pomenirilor pe buze, minte și gânduri…ale celor lângă care ai fost. Singur!

 large

Drumul nu așteaptă. El curge precum cosițele unei fecioare divine, ca lichidul pipernicit dintr-o umilă clepsidră și întocmai ca binecuvântările firave și totuși energice ale unei ape pogorâte din văzduhuri. Călătoria îți aparține. S-a pus pecetea eroului din momentul creării lui. Începutul necesită o continuare. Țipetele oricărei inițieri solicită urmări, consecințe, fapte și rezultate. Tu ai puterea de a le concretiza! Tu ai alegerile pe umeri. Nu le considera poveri! Reprezintă mănunchiuri de decizii, ceea ce nu e simplu de desenat, dar în definitiv tu le ești pictor. Viața ta simbolizează o artă, iar opțiunile îți sunt acuarelele. Folosește-le cu înțelepciune și privește în jurul tău! Nu îți compara tablourile cu ale altor artiști! Fiecare investește în propriile capodopere. Noi înșine ne votăm culorile și ne fixăm suflul din pânze.

 

Îți mai spun ceva, în calitate de om nedorit și cu bătăi la ușa somnului final înainte de marele început. Să crezi în tine! Să nu lași pe nimeni să te modifice! Nimeni nu are dreptul să mânuiască foarfecele sufletului tău în afară de tu însuți! Croiește-te după buna ta voință! Să te dezvolți cu principiul meritului bine înfiripat în tine! Ne naștem cu rosturi pe lume! Nu-ți blestema libelulele cu praf de visuri pe ele! Să te lași purtat de încovoierile brațelor imaginației tale și să muncești din răsputeri pentru credința ta! Ar fi fost mai bună lumea de n-ai fi fost tu? Nu, te asigur! Ești pilon al societății și ai responsabilitatea, în primul rând personală, de a înflori miraculos și a împrăștia pulbere de bunătate și altora. Fii un model pentru tine și apoi pentru cei din jurul tău! Adoptă siguranța și zâmbește întotdeauna! Fii mai bun pentru tine! Dă-ți toată silința să accezi la absolutul tău interior! Să nu lași țărâna să te înghită! Să te ridici din neant și să nu treci Styxul până când zeul tău intern nu-ți spune că ai făcut tot ce ai putut pentru măreția eului tău. Trăiește! Mă auzi? Trăiește!  

E o altă vară

În ultima vreme glasul meu tace. Pare precum o șopârlă din aia verde și tărcată de soare, ascunzând taine de fiori și flame de limbi de viață. Nu mă mai prea ascult. Oi fi obosit și eu sau poate nu îmi mai place ce aud. Poate mă odihnesc, cine știdownloade? De fapt, cred că alta îmi e povestea. Nu prea mai scriu sau gândesc la comandă. Mi se pare lipsit de angelic și mult prea vid. Eu nu mai scriu. Eu simt ce scriu. Și știi cum e?

Scriu pe fire de buze și pânză de armonie sufletească. Nu îmi place totul. Mai nou am ales simplitatea, dar simplitatea aia pe bilanț de al meu, al nostru, al nimănui. E o simplitate care doarme în visul fiecăruia dintre noi, unul care se trezește când simte și nu ține cont de vreo regulă scrisă sau nu. Nu știu, parcă mi se plimbă mintea în ultima perioadă. E cu sorcova, la adunat de frânturi și țopăit printre ițe de vară. Nici eu nu îmi explic ce se petrece. Poate însăși mintea mea petrece. De fel, am o organizare toridă în acțiuni. Acum parcă le adun la grămadă. Lucrez la o altă gramatică a vieții mele. Îmi plouă în cerurile mele cu momente. Pe bune. Parcă mai ieri mă stropeam cu mugurii primei iubiri, mă înfricoșam în pulberea unui răsărit săpat în creasta unei mări, mă desțeleneam de origini ca să cuprind rosturi străine, divinizam sălbăticiile masculine și colindam prin suflete haine. Oare prin ce șanțuri am coborât și spre ce universuri zbor eu acum? Oare coincide cu melancolia timpului pierdut? Hmm…am stat și am analizat…pierdut nu e, dar știi de ce? Pentru că fiecare crâmpei de clipă s-a topit în mine și m-a făcut să mă automodelez. Sunt ca un Brâncuși feminin. Mi-a plăcut și încă îmi place să mă ating cu podoabe linse de limba timpului. Probabil că am început să cresc. Mă maturizez deși eu întotdeauna am spus că refuz să o fac! Promit că o fac frumos! Și nu, nu am nevoie de validare pentru că e simplu! O simt! O simt simplu și frumos! Trăiește frumos! Trăiește ca și cum timpul tău e crestat cu unghiile pe divan de stâncă și lacrimile tale nu vor mai atinge cerul decât o dată!

https://www.youtube.com/watch?v=QyO1dRCNnTY

 

I am a window

There’s a clear sky ahead. The sun is gently kissing my soft lips. I am simply astonished by the greenery widely smiling at me. It’s like God is sending me His message: “Have you forgotten that, when I placed you in your mum’s womb, you’ve promised to love yourself in sickness and in health, darling?”IMG-20170620-WA0001[1]

I guess…I have to admit that I did some things to myself. Ugly stuff. Dirty torture. I did NOT love myself the way I was. Very rarely that happened. I was blind. I had no eyes to see my glamour. It was like an armour against myself. Many times I let others ruin me. I had no personality though I am a tough chick. I’ve always liked to be one. To believe that. Just to believe, I suppose. I have always told myself that I am a combination of both devilish and angelic. I did not just tell that. I believed it. Why? Because I really am! I also think we all melt these two sides in us, like a vortex. I just don’t know. I like playing with my mind and feelings. My bro sometimes blames my lack of constancy. I blame it, too. But, even so, I still like burning passionately. I enjoy sitting in the room of my mind and watch myself taking risks and having fun with the whirl of challenges life provides me. Maybe I am a bit insane but who isn’t? Ain’t we all at a certain point? Somebody once told me that I acted plain too serious. I did. I was. I am not anymore. You know why? ‘cause the same beautiful life is a real bitch sometimes. Many times actually. It does not simply sing in your mind from time to time. No, no, no, darling! It howls! Like a storm, with an entire shield of lightning and thunders! Life is a like a human being, you know. Trust me, I know what I’m saying! It’s got a name, also. It’s the one you give. You’re LIFE itself. You’re both light and darkness because you do have moments inside. You do have moments outside yourself. And your self. You paint, sing, dissolve in many particles like life in its inner atoms. Get it, darling?

sketch-1497932887110[1]My point is the following. I’ll try to be brief. Life can be a long novel or a short composition. You decide whether to use a deep set of metaphors, non-essential sentences, or mix them all. I’d choose the last one. Hmm…I kinda do it, actually. I like it. Love me or hate me, I just don’t care. You know why? It’s MY life, after all. What are you going to do today for you? Would you like to come to my room and write another day? C’mon, maybe it’ll be fun. Let’s put our masks on and unfold ourselves. Let’s clap for the wrong things in order not to be right. Let’s play a game we shall never win. Let’s just enjoy LIFE. 🙂 

https://www.youtube.com/watch?v=ZtdNrI-lZWI