Raza de întuneric

            Ambii erau copii ai umbrelor. Ea culesese un petic de amurg, iar el mantra nopții. Se contopeau cu picățelele de pe cer, dar răsăritul le aducea sfârșitul începutului. Același început mereu și mlove_pain_by_omeruysalereu. Fără crăpături în bastioanele beznei și fără continuare în miracolul vieții de 24 de ore.

– Știu că ușa e bine ferecată. Știu că dincolo de ea te adorm fiori sadici de gheață. Știu că acolo timpul nu mai e fluid, ci e gol pușcă și îți zâmbește cu torturi gotice. Știu că ai vrut să zbori pe petale în cădere. Știu că ai vrut să săruți aripi de mort. Știu că ți-ai dorit să devii un peisaj strâmb.

– Fabulezi! De unde știi tu lucrurile astea?

– Pentru că am fost acolo. Am trăit în menghina aia. Ți-am văzut cușca de la geam. Ai uitat să tragi draperia aia slinoasă și ponosită cu broderie de mătasea broaștei.

– Iar te afunzi în metafore. Ce cușcă? Nu sunt câine!

– Ți-ai dorit să fii! Și nu o dată, dragul meu! Știi prea bine ce reprezintă cușca aia. E sufletul tău. Oricât de arogant îți dorești să pari, tot îl ai și de el nu vei scăpa. Cu oricâte măști te-ai înțoli tu, el te urmărește. L-am văzut.

– Și? Cum arată?

– E un mare hău acolo. Se vrea o acrobație solară, dar seamănă, de fapt, cu tăcere de sticlă. E o muzică neauzită. girl-lips-blade-love-blood-painSufletul tău e surd. Pare o blasfemie de vise. Sădești surâsuri false și culegi temeri. Ai căzut din rai și acum bântui iadul, încercând să speli inocențe și mânjind dulceață feminină divină. Ești vis și coșmar. Vânezi bucurii temporare și savurezi aroma sângelui proaspăt. Ai uitat cum e să fii privit cu tăciuni volatili și sinceri. Fugi de tine și dansezi cu ielele despletite.

– Tu nu ai voie acolo. E interzis pentru tine!

– De ce?

– Îmi place nectarul ceresc, nu funinginea spălăcită. Stiloul e preferatul meu, dar nu și cuvintele. Mă mulțumesc cu oceanul, nu cu un lac. Vizez întreg universul, nu o picătură de terestru. Pentru tine trebuie să rămân un diavol frumos și atât. Nu e loc de îngeri în grădina mea.

 

Advertisements

Culori deșirate

Oricâtă știință ar exista pe lumea asta și oricâte pagini s-ar scrie despre afecțiune, iubire și alte forme prin care atașamentul emoțional se manifestă, niciuna dintre teoriile psihanaliștilor și ale vechilor antici nu vor putea surprinde cu adevărat imensitatea neantului care se creează odată cu dispariția unei persoane din viața unui om care știe să iubească, să simtă și să fie cu totul maxresdefaultdăruit și devotat.

          Oricât de solide ar fi rădăcinile unui individ, tot se va găsi pe lumea asta o altă entitate care să îi chestioneze principiile naturale. Oricât ar încerca să se opună, nu va reuși. E firea lucrurilor. Oricât am vrea să negăm metamorfoza interioară, ea se inițiază odată cu prima privire, întâia mângâiere, reducție de parfum omenesc și acel sărut care răzbate în puterea timpului…

          Legendele spun că se poate. Există viitor și lumină în bezna iadului cu care la un moment dat ești nevoit să trăiești. Unii spun că e indicat să încerci…ca la loterie. Poate azi, poate mâine sau poate…nicio altă dată…Oricâtă cerneală ar curge pe albul filelor cum că vindecarea stă în mâinile bolnavului, oricât sânge nevinovat s-ar prelinge pe șanțurile venelor și oricât de greu ar fi potopul vânturat pe rumeneala obrajilor, tot nu există capăt. Nu ai cum sa rămâi la fel. Schimbarea se produce treptat pentru că involuntar ea are cale liberă. Pentru că i se permite. Pentru că ea e dorită. Întocmai ca un urmaș. Știi că se recomandă și ți-l dorești. Simți transformarea în tine și alături de tine. E precum o chemare. Te lași pe brațele ei și te bucuri de legănatul ei dulce.spring-love

          Însă totul are un început și un sfârșit, nu? E o poveste fără sfârșit. Care pornește cu flori albe în vise de copil naiv și se finalizează cu zori sângerii și morbide la zăbrelele închisorii în care tu însuți decizi să zaci…De ce? E simplu! Pentru că omul însuși vrea să guste nectarul cules de fluturii copilăriei bete, uitând cu desăvârșire că la un moment dat verdele crud al magiei se preschimbă în tuciuriul falsității și al iluziilor…

          Și atunci…eu vin și întreb: de ce se merită să mai încerci? De ce să nu rămâi cu tine însuți? Poate e autosuficient. Poate e mai bine și poate e mai potrivit să nu ne coasem soarta de o alta. Să trăim pentru noi și să nu mai înflorim deloc. Sau doar să îmbobocim și să respirăm miresme de primăvară fără să ajungem vreodată la apogeul verii.

          Așadar, de ce…?

          

EVAdare din mine – poem iconic

Ce e inspirația?

E ceea ce nu am eu acum…

Dar…

Și totuși…

Parcă…

                O zi de mândră vară

Zbor și în mine visez

Soare

Ascult

Da, e ea…

                Vocea minții…17485_10151630210209130_1285552855_n

Flori, zumzet și…

                Altceva

Trebuie să ascult și să inspir…e o lume întreagă

E…

Când trăiam într-un alt univers

                steaua mea

viață, inspirație,

                albastru și

                mereu același

Ce sunt? Cine sunt?

Efemer și

                Inspirație.

Să bâjbâim cu plăcere

            Sarcofag care mustește de mucegai omenesc, prelins pe ziduri gotice de suflete topite în nimicnicie, cenușă de amintiri senine, crinoline ale nunții umanității cu răul cel mai rău. Cam asta ar fi societatea, metaforic descrisă, de buricele degetelor și trecută prin filtrul rațiunii mele. De ce ți se adună norii de praf tulbure? De ce mai mult gândești și te frămânți în loc să trăiești?

            Uneori cred că nici erupția unui Vezuviu atașat fiecărei națiuni nu ar mai putea lumina societatea contemporană. Ne hrănim cu pacoste de minciuni doar să căpătăm putere, percepută drept eterna fericire. Aceasta din urmă nici nu se servește în doze eterne. Timpul se revarsă, nu te așteaptă și vei da permanent peste urcușuri și coborâșuri, munți și văi, vorba lui Blaga.3032863-poster-p-1-heres-the-truth-about-lying-on-the-job

            Noi am creat vortexul ăsta febril în care suflăm ca indivizi sociali. Țesem precum păianjenii la pânza de minciuni și uităm să fim autentici. Fac pariu că unii nici nu se cunosc. Ne lipim plasturi peste plasturi peste rănile alea fumegânde și ne temem de eșec. Suntem speriați de posibilitatea unei reușite. Nu mai încercăm. Refuzăm pur și simplu. A nega și a minți sunt două acțiuni mult mai simple în teorie și practică. Nici nu mai știi ce să crezi. Pe cine să crezi. Cum să fii, de fapt. Ce model să alegi. La cine să te uiți și să spui că există om de încredere. Că îi poți spune orice fără să te judece. Să te ajute la nevoie. E greu să discerni sentiment pur de nulitate acerbă. Și cică să populăm Terra. La ce folos? Să-mi învăț copilul cum să mintă mai bine? Să profite? Să încerce să supună un alt individ? Să devină proprietar de corpuri și minți?

            Nu e greu să rămâi om real în ziua de azi. E CUMPLIT de greu! O prietenă compara societatea asta cu o junglă. Eu o asociez cu un genocid latent și un holocaust al sinelui. Îi rănim pe ceilalți, dar mai rău decât atât ne facem rău nouă înșine. Ne sabotăm singuri. Însă, eu am ales altă cale. Pe aia a supraviețuitorului (în mintea mea) sau a ciudatului (în mintea altora). Aleg să fiu diferită de așa-zisele valori ale societății curente. Aleg să am sinceritate în priviri și zâmbet de încurajare pentru o ființă la nevoie. Un umăr pentru sprijin și o ureche pentru complicitate. Aleg să fiu diferită pentru că, într-adevăr, prima diferență o facem prin noi înșine.

P.S. Prezentul articol se vrea a fi o oglindire mojică a esenței filmului Scarface, care pătrunde foarte bine miezul modernității. M-a ferit Dumnezeu de belele. Feri-m-ar cât de mult s-ar putea!

 

Te condamn!

          Azi tratez râsul. Nu animalul, ci extensia zâmbetului. Conform definiției biologice, se iau doi obraji gingași, o umbră de bucurie sinceră și se desfășoară pilonii de bază ai prezentei acțiuni. Tradițional vorbind acum, lungești fălcuțele din dotare, dezvălui un șirag de colțișori (după posibilități și voință) și umezești perechea de ochișori suavi.

          Oamenii din preajma mea știu că eu eman veselie și împroșc optimism. Am avut și perioade crunte, însă. Atât de crunte că devenisem de nerecunoscut și eu însămi mă detestam. Știi, devenisem precum Beautiful-smile-of-cute-babyzombiurile astea de pe stradă. Îmi cer scuze, dar eu așa îi numesc pe cei care sunt plămădiți din frustrare și le plouă cu tunete și fulgere pe deasupra capetelor pe stradă. Ai observat cât de rari sunt cei care zâmbesc pe traseu? (Nu, nu mă refer la cele care fac din asta o meserie!)

          Am fost și eu așa, recunosc. La un moment dat, plimbându-mă cu maică-mea, o întreb de ce mereu e cu capul în pământ. Săraca, a invocat greutățile vieții. Corect! Cu toții le avem, sub diferite forme. Dar ele nu vor dispărea niciodată! Ar trebui să fii naiv să crezi așa ceva! Și o vacanță, de exemplu, are final. După ea, responsabilitățile tot acolo vor fi și, din păcate, ele se înmulțesc mai rău decât iepurii!

          Așa că de ce să nu zâmbim mai des? De ce să nu râzi când râsul e atât de frumos auditiv și vizual? E nevoie doar de un bob de râs că devine contagios. Devii mai destins și îți relaxezi plasa de gânduri care, să fim sinceri, de multe ori e cam negativă. De exemplu, eu susțin zâmbetele și râsul la orele mele de curs. Nu îmi place să fiu serioasă. Nu pot fi că așa m-a lăsat mama natură. Elevii mei învață mult mai ușor asociind teoria cu o glumă. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să-și amintească un gest cretin, un banc sau o maimuțăreală de-a mea când repetam o noțiune de gramatică sau explicam termeni. Susțin râsul la ore! Susțin râsul în viața de zi cu zi!

          Crezi că îngrijorarea ar ajuta? Îți spun eu că NU! Tot din propria experiență! Rămâi concentrat pe problema ta, dar fii totuși optimist! Zâmbește în fața diavolului denumit stres! Zâmbește cât timp ai dinți și zâmbește în interiorul tău că asta-i adevărata ta strălucire! Mixează nebunia ta interioară cu solidul realism, dar nu uita că un zâmbet deschide multe uși…și inimi.

Ai cunoscut tunelul?

            Cineva spunea că ar trebui să fiu amendată pentru stolul meu de fluturi visători. Altcineva mă sfătuia să calc pe țărână realistă. Bulversare totală și vreri diferite! Ce e de făcut?1450061890720046.jpg

            Există undeva scris pe mândrele ziduri că o persoană cel puțin înoată în vise. Well, eu nu înot în ele. Eu mă scufund de-a dreptul și le sugrum uneori cu stângul meu pumn. Cred că asta se întâmplă când suntem prea treji, nu? Hai să visăm în spasme și să ne trezim luminați!

 

 

 

 

 

 

Mai dă foc la ploaie, te rog!

            Uneori aș vrea să te mai oprești. Uneori aș vrea să mă debranșezi. Uneori e prea mult. Uneori exagerezi. Uneori excesul nu e potrivit. Mare Boss din ceruri, ai uitat cumva robinetul deschis?

            Parcă seamănă cu caricatura de săptămâna trecută. În curând minunatul meu BV se va transforma în scursul meu oraș alintat în manieră bacoviană. Iubesc ploaia. Ador furtunile, dar parcă mă mai apucă și o poftă de niște soricel cucuieț și o brigadă de noruleți pufuloși. Pe cuvântul meu că voiam să mă hrănesc cu o stea – două în noaptea asta. Mi-am găsit! Păi da’ ce? Îmi iese mie vreodată vreun plan? Poate doar ăla de lecție!

            Voiam să redescopăr Tâmpa mâine. Voiam să surprind verdeața aia sublimă cu privirea și să simt stihii de aer rece. Iar mi-am găsit! Mie nu îmi plac mall-urile. Ce să fac în ele? Da, mă duc să-mi cumpăr sfintele țoale, dar nu mi se par locuri deosebite în care să-raindrop_darkmi pierd prețioasele ore căscând blegii ochi la te miri ce sau cine. Prefer natura de o mie și una de ori! Dar de ce, Doamne, iei dintr-o parte și torni într-alta? Serios acum! Când mi-au oprit maimuțoii ăștia apa trei zile (nu în varianta completă, să ne înțelegem!), mă lăsași să mă preling pe scaun. Acum că mi se termină vacanța, mă lași să mă plouă.

            Îmi place ploaia, după cum declaram mai sus, dar uneori chiar îmi lasă impresia că mama a avut ceva legături suspecte cu George Bacovia. Deși mai sunt și depresionară (te rog să remarci faptul că știu că termenul e depresivă), îmi place de mine mai mult veselă și solară. Solară, da? M-ai auzit, my dear God? Cu șosete curate, încălțări întregi și haine uscate. Eu știu că poate nu ar trebui să mă plâng și în mod evident există pe lume probleme mult mai serioase, dar uneori chiar simt nevoia unui zâmbet celest. Chiar voiam să vizionez Perseidele alea. Îmi doream să mă cocoț pe vârf de băncuță, sub neclar de cupolă verde, cu balcon spre centrul BV-ului și să mă pierd în urmăriri (aka locație – sub Tâmpa). Pe cuvânt că eu nu îmi mai fac planuri! Las viața să curgă și ploaia să mă scurgă!