Pastila de fericire

            Plutea pe nori de gânduri care ardeau. Privirea străpungea foaia de caiet unde scrisese cu verde pătrunzător tema: “Redactați un eseu de minimum o pagină cu tema FERICIRE”. Pfoai, dureri la nivelul superior și prea multe idei. Cum să îi dea de cap?

            DEX-ul zice clar și în puține cuvinte că tema eseului lui reprezintă o “stare de mulțumire sufletească intensă și deplină”. Hmm, i se părea că nu e atotcuprinzătoare definiția asta științifică, că e lipsită de sensibilitate și îndoielnică.images

             Fericirea asta e ca un vortex în care te pierzi și habar nu ai că ai intrat uneori. E ca un portal nevăzut, cu pilaștri de culori ce se scurg pe marginile tabloului și pe care, de teamă, nu îi atingi, căci asta ar însemna ruperea magiei. Fericirea cunoaște temporalitatea. Vine cu termen de validitate și de cele mai multe ori e scurt. De aceea, nu e eronat să afirmăm că fericirea asta se înrudește perfect cu momentul. La întrebări de genul “cum așa?” sau “de ce?” e simplu de răspuns.

            Să privim în trecutul oricăruia dintre noi. În primii ani de viață fluturele fericirii adormea lin pe stropul de carne cu care mamele noastre ne hrăneau. Era o stare inconștientă de plinătate, la capătul căreia atârna un zâmbet inocent și un somn sfânt. Apoi zburam pe frânturi de copilărie senină și aterizam pe ramurile unui copac în devenire. Pentru mine, ea va fi întotdeauna cea mai lăudabilă perioadă, fiindcă fericirea ei era stropșită cu conștientizare. Nu venea singură, ci cu larmă de alți copii, printre care și glasul fratelui meu iubit. Dar ca și înainte, era cusută de degetele osoase ale bătrânilor care astăzi își dorm sacralitatea și cu vuiet de nepăsare al boroboațelor.

            Deja următoarea etapă din scara timpului e petrecută cu ițe viu colorate, dar întrepătrunse critic de nuanțe de negru și gri. Poate fericirea asta venea cu o notă de trecere, o olimpiadă câștigată cu nopți de un alb înmuiat pe gene negre, un sărut dantelat pe buzele unui trecător, foșnetul unui apus de soare în chilia mării sau cine mai știe ce…Cert e că portalul se afundă într-o ceață și mai deasă odată cu fluența timpului. Omul începe să alerge după scripturi nescrise, uitând de propria-i efemeritate…

            Adolescentul, cu ochii pe buza unei ferestre ninsă de colindele anotimpurilor, își amintește la strigătul tatălui său că trebuie să-i ducă pastila de fericire a acestuia. “Hmm, ciudat”, își zice. “Fericirea mea e minusculă în comparație cu a lui și a multor altora. Fericirea lui stă într-o pastilă…unica șansă la viață. Bunica se întâlnea cu fericirea în brațele mele, iar eu o am în mine…fericirea mea mi se închină mie pentru că Îi mulțumesc lui Dumnezeu că eu azi exist, am existat și ieri și poate nici mâine nu am nevoie de o pastilă…de speranță”.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s