Zburând cu copilăria

            Copilăria se veselea în ochii puștiului cu obraji de trandafiri și văpăi în simțiri. Era ca și cum o zână creată în zăpăceală îl iubea pe simpaticul de 10 anișori, Iancu. Era maestru al poznelor și dedicat total sporturilor. Adora paleta de culori fâșnețe ale verii. Nu exista copac din grădină care să nu fi trăit vigoarea picioarelor lui de atlet. Arsese în repetate rânduri blana motanului surorii sale și alerga haitele de câini din poiana alăturată fără să țină seama de furia colților lor. Încercase și postura de cloșcă la vârsta de 5 ani și de curând pornise la vânătoare de șoareci prin hambar că deh, voia să alterneze activitățile zilnice.catalog_pag_poezii_din_copilarie

            Dușmanul său numărul unu? Cititul! Dușmanul numărul doi? Bunicul! Moșneagul era total neînțelegător cu puiul de pușlama îndrăcită. Tataie fusese om mare la vremea lui, membru de partid și aproape ajunsese primar al orașului pitit pe după dealul voios îmbrăcat în verde. Tataie se mândrea cu nepoata, care era olimpică la română, engleză și latină, dar își punea mâinile în cap când își amintea de codașul de nepot. Parcă se lupta cu morile de vânt când încerca să îl convingă să parcurgă o pagină-două de scris. Iancu făcea ce făcea și-și vedea liniștit de “treburile” sale. Ba mai mult, dovedea un zâmbet ștrengar când reușea să-l “fenteze” pe bătrân. Odată, chiar a reușit să îl facă să își scape un galoș în rahatul porcilor. Văleu, ce circ a ieșit atunci! Cu tataie pe post de macac înfuriat și îndrăzneț la giumbușlucurile cu nuiaua cea sfântă! Normal că și-a primit “fericit” Iancu papara. Știa că merita, dar el era mândru de ce se făcuse. Fusese o schemă originală, demnă de povestit și găștii cu care umbla și pe care o coordona cu strictețe. Altă dată i-a testat abilitățile de patinator ale lui tataie. Era o iarnă burdușită de nea impecabilă și era logic că voia să meargă la săniuș. Cine era tataie să îl împiedice? E drept că ziua era podidită de o coșcogeamite de zăpadă și un ger nemilos, dar voința lui prima. “Dom’le, e iarnă și trebe să ies din casă!” Doar că tataie are și el strategiile lui. L-a ochit pe hoțoman și hop după el. În zadar urla bietul după micul Iancu, fiindcă a lui carne era mai proaspătă și mai ageră. Aproape de poartă tataie a alunecat și drept în fund a nimerit! O săptămână l-a bodogănit mamaia că nu are minte să se ia după mogâldeața de nepo-su. “Copiii sunt făcuți să se distreze”, zicea femeia, mare adoratoare a gropițelor băiatului. Se știa că îi lua partea acestuia la fel cum se știa că Iancu avea și el procedurile lui secrete de a-i intra pe sub pielea zbârcită a bunicii.

            Bulgărele de foc înflorise cu mult spor în ziua aia de 13 august. Curgeau picuri de căldură în atmosferă și limbile ei sărutau lacom florile și copacii din jur. Tataie făcuse o descoperire prin biblioteca lui senzațională. Mormăia de zor în odaie și își spuse că poate de data asta îl va învinge pe tontonachele de nepo-su în războiul cu copilăria. Lui tataie îi plăceau oamenii serioși și determinați, căci așa era și el. Nu prea a stat el cu nasul pe afară când era mic. Își tocise coatele în școală și fusese întotdeauna lăudat de dascăli. Și Iancu, de altfel, tocise ceva, dar nu coatele, ci genunchii. Erau juliți ca naiba. Câți stâlpi de electricitate nu escaladase tembelul și câte garduri nu sărise la furat de nuci și ghebe! Deh, mamaie îl învățase prin lungile sale plimbări “prin grădini” (ale altora!). Ca și tataie, îl cunoșteau și dascălii pe Iancu. Păi când refuzi să intri la ore ca să bați mingea la ora de engleză a directorului? Normal că te știe toată școala pentru asta. Era și el o celebritate, nu?

– Dă-te, măh Florică, d-aici! Nu vezi că vin, motan prost? se stropși bătrânul coborând scările cu entuziasm. Purta cu el o comoară, precum Jack din Pirații din Caraibe. Îi mai lipsea busola care să-i arate drumul către “podoaba” de nepo-su. “Unde naiba o umbla jagardeaua asta de copil?”

Era greu să îi cunoști programul băiatului. “Mă-sa mare l-a învățat prost. Prea o prostește! Și părinții ăștia iresponsabili! Toată ziua muncesc ca niște căpiați și ăsta îi joacă pe degete ca la ruletă. Mă-sii îi dă un pupic și îi cade la picioare. Tac-su nu îl ascultă că deh, e toată ziua vârât în hârțoagele lui cretine”, își spunea moșul în gândurile încețoșate. Noroc că l-a ochit Trotil, un câine cam jigărit de bătrânețe, dar care părea să îi citească necazul stăpânului curții. “Vino, bre, cu mine!”, părea să spună nătăfleața patrupedă.

Da, Trotil știa pentru că fusese gonit cu tupeu de maestrul Iancu. Păi nu se putea altfel! Să fie el deranjat din capturile lui? Ce mama naibii? Trebe concentrare maximă în asemenea aventură! Da, Iancu era adeptul aventurilor. Chiar și cele cu fetele. Apăi, era o bomboană de puști. Un păr zurliu și negru, niște ochi atât de vii că îți spuneau să lași gândurile la intrare, niște sprâncene lungi și delicat arcuite și o pereche de buze croite în dulcele ștrengăresc al vârstei. Tocmai ce-și ridica sprânceana stângă căci întâmpina dificultăți în ceea ce făcea. Prindea mormoloci, dar afurisiții parcă știau că sunt vânați că intrau cu greu în recipient. Se cam grăbea că era și în competiție cu noul venit de pe stradă. Se vota din nou șeful găștii din cauza bogatului cu o colecție impresionantă de mașinuțe. Îi dăduse pe spate pe ceilalți membri cu ea. “Idioți, ce să le ceri? Parcă te face niște plastic colorat? Pfff, sigur sunt în urmă! Trebe să mă grăbesc că mă așteaptă cuibul ăla de porumbei. Oare or mai fi ouăle alea acolo? Ah, și ce mă ustură genunchiul drept de la gardul vecinului Tănase!”

– Iancule, unde ești, măh? auzi deodată.

“Pfii, am dat de dracu. Ce-o vrea iar moșul? Iar a venit apocalipsa cu pagini? Sau mă trimite la pâine? Poate dacă tac nu se uită în burlan”.

-Ah, aici erai, măh? Hai, ieși de acolo că avem treabă! Lasă ce naiba faci acolo că am ceva pentru tine.

-Hai, băh tataie, mai încolo. Acum sunt ocupat. Lasă că vin io la mata.

-Niciun mai încolo. O conving pe mă-ta mare să te taie de la porția de plăcintă cu brânză de azi de nu ieși.

“Joacă dur moșul. Știe că-s mort după plăcintă”. Era ultima porție din tavă că altfel ar fi furat el de acolo fără să se lase șantajat de tataie. “Hai că-l dobor repede. Dacă a venit iar cu sfânta Scriptură, îi citesc 2 versuri și îl trimit la culcare. Am timp și de păsări după și îl înving și pe cretinul pe 4 roți”.

Tataie știa că nu avea cum să dea greș cu șantajul așa că îl aștepta în casă. Iancu i-a adresat același pocinog motanului care se tot tolănea în bogăția soarelui. Încruntat, s-a înființat la moș ca să scape mai repede de el.

-Ia zi, măi tătăiță. Cu ce pot să te ajut?

-Ia loc, mult-iubitul meu drăcușor. Am făcut eu curățenie în bibliotecă azi-dimineață și am găsit niște comori. Mie mi-s dragi tare. Toate au universuri în ele, măi tătăiță.

-Hai, serios? Au planete și din alea, măi tataie?, nefiind prea convins de entuziasmul moșului.

-Măi tătăiță dragă, fiecare carte e ca un alt univers. Se numește metaforă.

-Da, știu deja lecția. E un univers și ne aruncăm în el. Devenim unul cu personajul și umblăm prin foi. Mi-ai mai zis.

-Și o să-ți mai zic. Copile, caută să înțelegi că nu din joacă devenim oameni mari, ci din citit. Uite, ți-am adus să alegi: Aventurile lui Huckleberry Finn, Robinson Crusoe, Prizonier la 9 ani. Toate sunt cu băieți așa ca tine. Și toate au aventuri…tot ca tine! Nu vrei să încerci una?

Puștiul ridică sprânceana stângă și știe că nu are scăpare. Odinioară era atacat cu o singură armă, dar azi deja cu trei! Trei!!! “S-a dilit tataie, săracul! Așa mult vrea să mă facă să citesc! Păcatele mele de cărți! Cine naiba nu are ce face și le scrie?”

-Bine, măi tataie. Fie!

O alege p-aia cu Aventuri că i-a plăcut titlul fermecat. A doua suna ca o reclamă la detergent de vase și ultima era și prizonieră și la 9 ani când el deja trecuse prin vârsta aia. “Halal, băh, de-ai ajuns prizonier la 9 ani!”, se muncea Iancu în vânzoleala gândurilor sale, atins în mod cert de efortul bătrânului.

-Hai, băiete, să vedem ce ne spune Mark Twain acolo.

-Cine?

-Autorul, măi copile.

Cald mai era. El era în casă în loc să umble pe coclauri în mireasma anotimpului plin. Cu greu se urni, dar ajunse pe la pagina 20 de vreo jumătate de oră. Luase decizia. Fu și el surprins, dar o luă. Era decis și nestrămutat dintr-ale lui.

Simțea transpirația pe șira spinării și căscă adânc. Tot cald, fir-ar a naibii de treabă! “De-ar da o ploaie azi! Ce bine-ar fi!”, își zicea moșneagul uitându-se în jur. “Pfii, iar a dispărut dracele ăsta de copil! Unde naiba o fi? Și nici cartea nu e aici! O fi aruncat-o te pomenești! Îl omor! Aia e cartea copilăriei mele!”

-Moșule, scoală și caută copilul să îi dau să mănânce că e ora! Hai, lasă somnul!

-Da, măi femeie, ho că acuși ies!

Tataie porni în sus, spre grădină. Nu mai avea scuipat în gură ca să strige după pușlama. “Ceapa ta de copil tembel! Să arunci tu bunătate de carte, măh? Tocmai pe Huck? Te aranjez eu după ce mănânci!”

            Moșul nu mai auzea zumzăitul bondarilor din jur. Urca cu greu coasta, sperând să dea peste ghebosul de nepo-su la nuc, în freamăt de răcoare și viers lin de iarbă cocoșată. La un moment dat se uită în grădina alăturată și îl vede pe drac. CITEA!

-Ce faci, măi drace, acolo? Treci la masă că te așteaptă mă-ta mare!

Puștiul se uită la el cu ochi avizi și zice:

-Tataie, io nu vin la masă acum. Mănânc după! Nu îmi e foame!

-Cum așa, măh?

-Tataie, eu îl CITESC pe Marcel ăsta de mi l-ai dat!

-Pe Mark, măh!

-Ce zici? Nu te aud, bre!

-Nimic, măh! Hai că te acopăr eu la mă-ta mare. Îi zic că nu te-am găsit, porni zâmbind ștrengărește (de data asta) moșul.

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s