Dansând cu LUPUL

Mă aflu la masa zeilor. Mă aflu aici și mă tem. Îmi colcăie sângele în vene și parcă mă sparge la fiecare cotitură de respirație. Zeii-s mari și înglodați în bijuterii care te orbesc. Ei grăiesc puternic și te simți și mai mic în fața lor. Zeii sorb nectar și înfulecă hălci de carne de om. Zeii nu dorm și sunt veșnic neobosiți în calea dreptății pe care doar ei o văd. Stau cu barda pe suflet și tu te închini la colț de masă să mai ai zile și pe viitor.

M-au închis într-o colivie minusculă că cică așa e politica. Nu ne abatem de la căile cele vesele și sfinte. Tu stai, te temi, asculți, mori încet ca să crești după. Mă gândeam doar ce fel de muzică voi asculta când mă vor elibera; printre ce brazi falnici sau uscați voi putea alerga; ce culori mă vor mângâia și cum voi străluci eu ca un soare, ca o lună sau ca o stea beată.

Mă dureau toate și devenisem parcă un nimic. Nu știu ce era mai chinuitor, că mă materializasem în totul lor sau în nimicul meu. Eram un haos total într-un tot dezmembrat. Mi se spărgeau fluturi de gânduri în diadema de-o purtam pe cap. Fierbea infecția cu larmă de kitsch în paleta ochilor mei. Drogurile pe care mi administraseră zeii ăștia mă făceau să vreau să zbor cu porumbei morți în rotirile lor.

Pâlpâiau niște lumini tulburi în camera cu colivia mea și mă puteam pierde într-o angoasă cu aer stricat. Sigur umblau păienjenii prin colțuri și se descentrau florile în unghiuri livide. Zeii nu aveau treabă că ei erau pe un piedestal ciobit deasupra scândurii unde eram eu aruncată. Le curgea nectarul printre dinții lor cei albi și se hlizeau unii la alții gândindu-se la carnea mea cea fragedă și savuroasă. Mintea mea era despuiată de tot. O singură imagine mai sălășluia neîntinată…tata. El îmi cânta la ureche cât de frumoasă sunt, câtă putere pot avea adâncită în mine și cât de mult îmi place să gust sângele altora. Tata zicea să-mi iau inima din mine, să o toc și să o reclădesc de fiecare dată când e încrâncenată. Tata știa să picteze…în mine și la ferestruici îmbibate cu lacrimi de iarnă. Bietul mă alerga când prostii făceam și cu frate-miu în tâmpenii o ardeam.

El mă punea să urc munți ca să cobor după, văi. Mă ridica pe umeri și mă legăna pe picioare. Mi-a pus tolba în spate și m-a trimis în lume să culeg amintiri. Bune și rele, dar mi-a zis așa: “Tăticule, tu ești mai puternică decât oricine pe lumea asta. Tu trebuie să fii mereu puternică și să răzbați. Tatăl tău e LUP. Fii și tu! Mușcă din oameni și arzi, tăticule, arzi precum o stea!”

Tatăl meu nu mai e. M-a lăsat să urlu la zeii ăștia imbecili, care cred că eu fac ce îmi dictează ei. Nu suntem în 1984 a lui Orwell. Zeii ăștia mă pot droga și mă pot tortura, dar eu sunt LUP și știu să urlu la ei. Știu să urlu la zei pentru că ZEUL meu m-a învățat cum să cânt în noapte și să strălucesc pe cer. Bătrânul meu m-a șlefuit din carne, mi-a turnat lavă în vene și m-a făcut regină, nu prințesă. Mi-a dat să beau sirop de brad și m-a sculptat adânc în timp. Mi-a zis că prințesele știu să fie doar delicate pe când reginele dorm în dantele, dar au un cuțit ascuțit sub perna de mătase. Tata a zis că privirile știu să ardă și să topească inimi în același timp. M-a educat să fiu muzică în surdină dulce și blestem pentru urechile neascultătoare. La firida insolitului m-a lăsat să citesc de toate ca să discern frumusețile de neant. Mi-a pus natura în palmă și m-a trimis pe câmpuri și dealuri ca să mă cațăr spre vârfuri de stânci și să întind mâinile către ceruri și să-mi dansez ritualul păgân. Mi-a lăsat câteva monede ca să mă descurc cu buzunarele goale și să câștig gânduri frumoase și calde. Mi-a atins obrazul cu degete lovite și strâmbe și m-a antrenat să inspir și să expir când simt că  mă lasă puterile. Mi-a lăsat comori în minte și mi-a spus să îmi ridic sufletul doar pentru cine merită. Scuturile să fie scuturi, armele pregătite și zâmbetul la locul lui indiferent de întuneric. Mi-a zis să luminez și să mă luminez. A zis să am răbdare că toate vin la vremea lor.

Ți-am zis că tatăl meu nu mai e, nu? Ți-am zis că zeii ăia abia-așteaptă să mă rupă în bucăți, nu? Ți-am zis că nu îmi pasă? Mă auzi când urlu la ei și la cer? Mă simți cum rod la colivia asta și îmi scuip sângele ca să nu mai aibă ei ce bea? Ți-am zis că eu nu știu să fiu cuminte? Tata a zis să fiu LUP. Tata m-a învățat să fiu unul aprig. Am umblat în haită ca să o conduc și să rămân singură. Eu știu să fiu LUP. Eu nu am zei. Am doar carnea mea, muzica vântului, bătaia lunii și pe ZEUL meu care doarme pe buricul norilor acum, dar respiră încă în mine.

P.S. Prețuiți-vă haita. Loviți timpul în creștet și urlați frumos.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s