Temniță cu pereți de timp

            thumb-1920-84593Abia a avut timp să se machieze astăzi. Știa că arată îngrozitor. De săptămâni întregi lucra la proiectul ăsta. Fantome schimonosite o bântuiau noaptea de teamă că nu îl va termina. Începuse o idee, o întrerupsese, o reluase, o continuase, o ștersese, o remediase, îi refăcuse scheletul de atâtea ori în atâtea nopți. Se simțea Penelopa, care tot parcurgea același traseu al construirii de utopii, în speranța regăsirii unui Ulise bătut de flăcările aventurilor. În egală măsură, o străbătea flagelul unei maternități strâmbe, căci ea coordona proiectul și nu reușea să nască o idee sănătoasă și coerentă, demnă de a zâmbi frumos la public și la șeful cel veșnic cătrănit și nemulțumit.

            Nici nu știa dacă, în ceața de somn din genele-i violent rimelate, reușise să nimerească aceiași cercei sau dacă conturul buzelor ei chiar satisfăcea roșul tupeist al rujului aruncat prin geanta plină de hârțoage. Nu mai conștientiza trecerea vremii. Anotimpurile i se aruncau ca plebea la picioarele unei regine obtuză și decrepită. Visa doar proiect și succes. Părea că doar pentru paginile umplute cu cifre și coeficienți, PPT-uri și planșe viu colorate sufla pe pământ. Nu fusese niciodată așa. Întotdeauna ambițioasă și determinată, da. Indubitabil. De când exista muncise din greu. Știa ce voia în copilărie. În adolescență parcă și mai aprig o chinuia spuma laurilor profesionali. Dar acum…avea prea multe frământări. Picuri de oboseală îi toropeau ființa. De suflet nici să mai discutăm. Își hăituia efectiv părinții pe care doar îi întreba dacă-s bine, pe prieteni îi pusese pe lista de așteptare, iar de iubit ce să mai comentăm? Nu mai avea, căci preferase cariera. Nu îi mai păsa de sine, uitase și pe unde pusese abonamentul la sală. Nu mai conta pentru că și așa se hrănea doar cu răhățișuri comerciale și alerga încolo și încoace, ca un titirez avid de creativitate. Odată ajunsă la biroul de lucru, își sufleca mânecile și se apuca să fumeze…cu poftă. Drogul ăsta temporar o ajuta să gândească. Începuse să bea cam multicel, dar își spunea că e doar o impresie. Se simțea și ea geniu, ce naiba? Doar și Baudelaire o făcea. Mbine, franțuzoiul o ardea cu altfel de droguri, dar de alea se ferea, fiindcă îi era prea dragă viața…sau așa i se părea ei.

            timthumbHmm…viața? Așa trebuie să fie viața? Ups and downs all the time? Care ups și care downs? Ea lătra parcă la un down continuu, încercând să atingă up-ul cu proiectul ăsta al lu’ pește scofâlcit. Îi venea să fumeze iar, dar nu avea voie în biroul din clădirea impresionantă. Începuse să-și roadă o unghie de nervi. Își pregătise o scurtă prezentare a proiectului, dar s-o ia gaia că îi cam uitase esența. Atât o torturase proiectul cu pricina că aproape își palpa mintal sinapsele să nu o lase acum, în prag de criză. Rugăciuni nu mai știa și nici nu mai credea în puterea lor.

            Cu timpul, se apucase să creadă în propriile principii și să se asigure pe sine de limitele inteligenței cu care fusese dotată de sfânta natură. Se măritase de-a dreptul cu munca și se culca pe ascunziș cu timpul cel suprem și neîndurător. Halal amant, timpul ăsta! Era un sado-masochist cu o valoare inestimabilă! Niciun muritor nu s-ar fi putut măsura cu sceptrul erotic al timpului. Se gândea acum, pe ascuns, la copilărie și la acasă. Își mușcă buza rujată de parcă saliva la un tablou delicios și încântător prin culori de goliciune. Brusc, o lovi aripa trecutului, primenit cu stihii ale verdelui de iarbă parfumată, contorsionat cu haiduceală în gașcă de suflete tinere și bunătăți pregătite de mâini dibace. Voia să se mai simtă copilă, fără urmă de griji sau stresul unei promovări. Să nu aibă pe umeri povara timpului cernut cu sacul sau a ridurilor pronunțate de pe chip.

            În visarea ei, aruncă o privire asupra a ceea ce era afară. Un București gri și taciturn. Ea purta un roșu senzual, cu mătase ce îi lingea pieptul, o fustă neagră bine proporționată pe formele de femeie plină de ea, o pereche de stiletto ce o făceau mai înaltă, iar Bucureștiul ăsta se hlizea la ea ca la un circ provincial. Prea multe clădiri. Prea mult fum în ochi. Prea multă gălăgie în timpane și nimic în suflet. Prea mult nimic. Pentru ce? Un salariu în euro, o mașină mișto și o garsonieră decentă?

            Parcă nu o mai încăpeau hainele. Parcă nu mai avea aer. Parcă nu mai era ea. Ce dracu? O stare de încorsetare o apucase deodată. Nici la cel mai crunt examen nu fusese așa. Nici înainte de a-și pierde virginitatea nu avea asemenea spasme interioare. Se simțea prizonieră într-un haos monstruos. Se uită la secretara bossului și îi spune:

– Diana dragă, fă-mi o favoare, te rog!

– Mda?

– Spune-i șefului că eu mă eliberez!

Diana, o acritură blondă și cu ochelari de țoampă, nu pricepe ce vrea să spună și își vede de treabă.

Prizoniera își ia tolba cu săgețile matematice și o pornește în fugă pe scări. A preferat scările ca să nu mai aștepte liftul ăla puturos. Afară aceleași clădiri rigide, dar un vânt crâncen și un vacarm în cer. Ploua cu minunăție de stropi grași și reci.

“Shit! Mi-am uitat umbrela sus!”

Advertisements