Ecoul din oglindă

Și o auzi cum cade ca țeasta unui licurici pe podeaua unui pământ prea corupt de cenușă umană. Cum se așază liniștit, dar arzând cu putoarea unui fluture prăpădit de aripi prea grele. Cum a uitat de unde a plecat ca rostul să și-l spună într-o lume surdă. De părinți a uitat și pe muzica fragedă a limbii tale și a tuturor celorlalți ea s-a dus…

            E doar o primă literă dintr-o liră care arde din buricele degetelor unui muzician tâmpit de-un Eros consumat doar de o altă literă fără pereche. Lângă el mai plânge cineva. E o poetă căreia i s-a stins luceafărul năruit c-un fard prea demascant de-un popor prea nărod. Viersul ei e inversat în semnificație și pare turbat pentru mințile stafidite de-un uman neomenesc. Oglinda din colțul camerei e ciobită de-un vreasc al fostului dansator care locul nu și-l mai găsește pe scenă. Zace bietul sub pat, ferit de privirea-i desțelenită de normal. La geam un copil ține în poală o carte c-un zburător care nu mai crește. E un copil neîndoit de dorința unei existențe murdare într-un pântec de poetă și lacrimile unui balerin de stradă. El vrea să nu mai crească, dar cine să îl asculte…

            Iar praful se adună de prin toate cotloanele camerei obscure și se lasă peste tot, precum un blestem domol și neauzit de-o liră necontenită. Cupidon i-a înșelat pe toți. Cupidon e de vină. Nu a fost atent când i-a săgetat. Poate că era prea beat de sine atunci și a uitat chemarea Olimpului.

            A doua cade mai greu și se atârnă ca într-un ștreang de diavoli. Se cuibărește subtil și, arcuită, face dragoste cu prima. Se strâmbă pentru că-i a doua, dar râde ca un animal care se încolăcește în jurul victimei. A treia parcă e deja mai încleștată și începe să se contureze într-un păcat mai viu. Totul e îmbrăcat în dantelă neagră. Zgârie și acoperă un mort prea viu care-a sorbit prea mult din pocalul decadenței. Femeia citește, copilul plânge. Fereastra se deschide în armura vibrantă a oglinzii și balerinul pocit se ridică de pe tronul cel umil. Începe să-și miște ușor glezna care doare de otrava iadului. Dinții abia de rezistă luptei sale, dar nu renunță. Începe să tremure deodată cu vraja magicianului cu degete albe și sculptate. Nu îl vede nimeni, doar eu. Rezist privirii mele, dar mă înfior ca la marginea unui neant ademenitor.

            Am doar un ochi rămas în cap. Sunt un ciclop azvârlit din mitic și nu știe nimeni. M-am închis într-un tablou unde zac iubindu-se Adam cel impur și Eva cea mironosiță. Stau într-un ocean prea verde ca să uit că natura mea nu e și natura lor…sau poate…

            Balerinul plânge. Poeta cântă. Copilul e beat. Cartea a căzut în oglindă. Lira tot se prelinge. Eu mă mir. Cupidon e la geam, dar poartă în mâna-i o mână c-un sidef abrupt și un cuplu de sâni prea perfecți dintr-o femeie ruptă din brațele mării…E mama lui, Afrodita cea din nori pogorâtă. În spatele lor e tatăl său care tot păgân se uită la natura umană din camera cea aruncată la miezul vremii. Nimeni nu spune nimic. Fiecare își înghite slăbiciunea și mai varsă un gram de timp în paharul de plastic al infimilor din lăcașul încuiat cu o cheie prea grea și prea tulbure.

            Mai cade una…și încă una…și încă una. O suspensie. O cratimă. O voce. O picătură de sânge din fiecare. Pagina cărții se rupe. Copilul știe. Crește și nu vrea. Creionul e bucățit de dinții poetei îmbătrânite. Dansatorul își bea sângele decrepit din glezna înciudată și mânjește dantelele negre ale patului păcatului. Oglinda înțelege și reflectă. Lira soarbe, ascultă și troienește. Eu văd doar cu același ochi același adevăr relativ și dual.

            A mai căzut una. Sau chiar două. De fapt, trei. Toate deodată. Îngerii anormali de la fereastră se contopesc în sângele dantelei care crește în bucăți de creion înțelept. Venus e Marte, iar Afrodita e Ares într-un nestatornic Amor scăldat pe arhivele Cupidonului. Divinul devine uman, iar umanul se metamorfozează în sublim. Eu sunt doar un motan prea negru, care zgârie la atingere și nu vede decât c-un ochi prea verde. Sunt dantela cu miresme de purpură și cu o rapsodie pe care nimeni nu o mai aude. Sunt prea negru și nu mă mai oglindesc decât într-un searbăd efemer. Nu mai dansez cu nimeni pentru că nu mai am părinți. Nu știu dac-am avut cândva. Locuiesc într-un muzeu nevizitat de oameni. Sunt singura ființă de aici. Văd tot, aud tot, înțeleg tot, construiesc și năpăstuiesc tot. Eu sunt Cronos. Tu cine ești?